Roxana Rugină

Astazi pe twitter vindem laptop-uri, inchiriem camere de apartament, dam rt la un articol misto sau ne vorbim sa ne vedem la un tweet meet pac deseara. Nu mai generalizez si pentru fb ca asta trebuie sa fie introducerea aia scurta despre miezul articolului. Partea cu despre ce incerc sa scot in evidenta aici se refera la donatii ca forma de activism online din Romania, propunand cateva intrebari si o viziune pe temen lung.

In reteaua ce mai fac, ce mai faci, ce mai cred, ce mai zici numita web cu terminatie 2.0 se intampla multe schimburi de informatii despre citesc si vreau sa scriu. Punand cap la cap experiente…vineri seara am avut cativa prieteni invitati la o cina. In timp ce fiecare zicea ce nimicuri a mai facut, incercand sa le prezinte ca si cum ar fi treburi serioase de care se simte mandru, unul dintre prieteni scoate un sunet grav, semnaland ca acum si-a adus aminte ce a uitat sa faca. La intrebarea ce se intampla, raspunde ca a uitat sa doneze la telethon.

Ca un observator grosolan al zambetelor si frustrarilor colorate purtate de obiceiuri civilizate, eu il intreb de toate despre telethon-ul asta frantuzesc. Aflu ca aici maratonul de donatii este de-o seama cu mine, nascuta in 87 si ca tipul asta, din fata mea doneaza de ceva ani la rand, in fiecare decembrie a anului. Zice ca daca el si altiii ca el n-o fac, bolile rare nu vor avea nicodata fonduri alocate cercetarii si tratarii celor afectati.

Plecam de aici intr-o aventura periculoasa de dezbateri despre evolutia umanitatii. Dar asta nu e ”subiect de blog”, asa ca il las deoparte. Intorcandu-ma la ale mele, observ cum de cativa ani, luna decembrie transforma blogosfera romaneasca si paginile de facebook intr-o mare colectare de fonduri prin sms pentru Nicu, Alinuta, Andrei si multi altii, de obicei copii de cateva luni si pana la 10 ani, dar nu numai, toti cu probleme grave care nu pot fi rezolvate fara cateva zeci, sute de mii de euro.

Lasand iarasi deoparte alte aspecte mai critice si prea generalizatore despre profesionalismul bloggerilor din Romania, vreau sa remarc partea pozitiva a acestui comportament de ‘’turma’’ care se exprima online. Zic turma, pentru ca termenul mi se pare cel mai potrivit in contextul acesta si pentru ca sper ca cititorii blogurilor si restul de utilizatori de platforme care impartasesc ganduri trecute printr-o tastatura si un click, sa urmeze o cauza buna si s-o sustina, daca pot, fara sa se uite inapoi, in stanga sau dreapta.

Vad asadar multi bloggeri care chiar si pentru cateva zeci, sute de cititori se straduie sa prezinte un caz, sa ceara ajutor cum poate el/ea mai bine. Ei sunt singuri, dar nu putini incearcand sa schimbe ceva, acolo unde sansele de viata sunt determinate de calcule de zero-uri adaugate la coada unei sumei de colectat poate in cateva ore, zile sau luni.  Admir din ce in ce mai mult oamenii astia care scriu si n-au o expunere  nationala precum un post de televiziune si totusi aloca zilnic sau macar o data in an din timpul lor pentru mobilizarea celor din spatele ecranelor. Felicit optimismul cu care spera sa stranga sume de neconceput pentru o singura persoana, in timp ce pe post vedem sinucideri spectaculoase si crime din care se face rating.

Observatia mea simpla, imi spune ca bloggerii acopera aici o functie care in tarile de mult democratizate, este indeplinita de media traditionala.  Si cred, prin urmare ca acest tip de comportament, nu este de neglijat.

As vrea prin urmare sa-i intreb pe cei care doneaza sau sustin cause de cativa ani buni, de ce nu exista o platforma colaborativa de strangere de fonduri sau ajutoare de alt ordin decat financiar care sa reuneasca toate aceste eforturi? Sunt multi donatori care prefera anonimatul? Este bloggerul constrans de un cerc vicios, incearcand sa-si construiasca o reputatie (o cifra) prin implicarea in astfel de activitati sociale? De ce nu am utiliza in acest caz un sistem de influenta transferabila care poate fi masurat si utilizat apoi in cadrul unor colaborari viitoare pentru bloggeri proactive in campanii sociale?

Pentru incheiere, ma intreb si va intreb de ce nu incercam sa dam o amploare acestor initiative umane de apreciat si sa incurajam mai mult atitudinile si obiceiurile frumoase?

P.S. Am dat pe twitter sa vad cine ar fi de mentionat intr-o lista de 10 bloggeri care fac traditie pe marginea subiectului de donatii pentru cazuri de sanatate grave si nu am primit nici un raspuns inca. Oare toti 2400 de followeri sunt ocupati, oare nu intereseaza pe nici unul sau nimeni nu ma urmareste de fapt? Eu inca mai astept raspunsuri

De cateva luni adun in reader, favorites, pe birou si folderele din calculator tot felul de materiale, rapoarte, teorii, statistici si articole de presa despre industriile creative. Cand nu mai stiu unde sa le salvez, ma uit pe schita desenata si o redesenez. De fiecare data cand gasesc o idee complet diferita, schita se schimba si ea.

Desenul asta despre care vorbesc si la care visez noaptea de ceva timp este despre industriile creative. N-o sa intru in detalii, ci o sa prezint foarte scurt doar 3 perspective din care voi incerca sa trag cateva concluzii despre tendintele de abordare a acestor industrii.

In Uk, Ministerul Culturii, Media si Sporturilor a dedicat deja de cativa ani un Departament to “those industries which have their origin in individual creativity, skill and talent and which have a potential for wealth and job creation through the generation and exploitation of intellectual property.” (DCMS 2001, p. 04) si astazi faciliteaza dezvoltarea business-urilor bazate pe creativitate.

“The Government wants to create the right environment to start and grow a business, making sure that people working in the creative industries have the right managerial and leadership skills to do so. It has committed to introducing a ’one-in one-out‘ rule for new regulations, sunset clauses, and an immediate review of all inherited regulation in the pipeline.”

In Franta, unde statul este cel care elaboreaza politicile culturale, Ministerul Culturii si Media nu mentioneaza inca formula industriilor creative ci prefera industriile culturale. In schimb, dezvoltarea economiei creative accentuate de dezvoltarea tehnologiilor informatiei si telecomunicatiilor la nivel global, face ca industriile creative sa intre in atentia cercetatorilor. Astfel s-a nascut Observatorul Mutatiilor Industriilor Culturale care lucreaza la elaborarea unei teorii critice a industriilor creative, economiei creative si creativitatii sociale. Un grup de cercetatori se angajeaza ca pana in 2012 sa analizeze industriile creative prin intermediul caracteristicilor commune ale definitiilor date de diferite state si institutii europene, ramurilor incluse de catre ministerele culturii din diferite tari europene, caracteristicilor clasei creative, statisticilor si implicatiilor uniunii europene in dezvoltarea economiei creative.

Pe un teritoriu al culturii politizate, unde astazi UE elaboleaza un model european in cadrul caruia statele semnatare se angajeaza sa asigure dezvoltarea si adaptarea programului pe plan local, jucatorii din Franta cauta un model nou in care industriile culturale si cele creative sa coexiste si sa poata colabora in scopul dezvoltarii economiei creative.

“Le terme industries créatives comprend un plus grand ensemble d’activités qui englobent les industries culturelles auxquelles s’ajoutent toutes les activités de production culturelle ou artistique, qu’elles aient lieu en direct ou qu’elles soient produites à titre d’entité individuelle. Les industries créatives sont celles dont les produits ou les services contiennent une proportion substantielle d’entreprise artistique ou créative et comprennent des activités comme l’architecture et la publicité.” (UNESCO)

In Romania lui 2009, bugetul alocat proiectelor culturale a fost redus drastic datorita crizei si alegerilor, invocand criterii mentionate de ministrul Theodor Paleologu care sustinea ca «era de neconceput ca in numele crizei sa amputam bugetul unui Festival (Festivalul George Enescu) care functioneaza perfect». Astazi,  pe blogul Andreei Vass, consilier in cadrul Parlamentului European (2007- 2009) vedem ca Romania trebuie sa se pozitioneze strategic in Europa 2020 – Europa Inovativa si Creativa (Innovative and Creative Europe). In Programul National de Reforma 2011-2013“promovarea si stimularea creativitatii, a creatiei contemporane  si promovarea rolului central al culturii  si artelor, al creativitatii si inovarii in societatea bazata pe cunoastere includ cultura ca domeniu prioritar/strategic pentru atingerea obiectivelor strategiei Europa 2020”. Practic, planul este deja impartit pe etape: realizarea unui studiu de impact referitor la necesitatea unei politici publice pentru sustinerea creativitatii, elaborarea  si adoptarea, la nivelul MCPN, a unui proiect de politica publica pentru sustinerea creativitatii in cultura, elaborarea Strategiei (si a Planului de actiune aferent acesteia) pentru aplicarea Politicii publice pentru sustinerea creativitatii in cultura si implementarea Politicii publice pentru sustinerea creativitatii in cultura.” Deadline: vara lui 2013.

Asadar dupa comunismul in care cultura este transformata in instrument de propaganda si o perioada de tranzitie in care investitiile in cultura au fost lasate la coada alocarii bugetului, enuntam programe de sustinere a rolului central al culturii pentru a ne indeplini datoria europeana.

Pana in momentul de fata, nu am vazut decat traduceri ale viziunii europene de politici publice. De aceea tin sa cred ca cel mai important aport in adaptarea politicilor publice in Romania, il vor avea antreprenorii. Intiative precum Asociatiei Industrii Creative, Oricum si FFFF isi au misiunile si obiectivele orientate spre creativitate  vazuta ca motor de crestere economica a Romaniei. Ei au lansat deja proiecte care sustin intr-o forma sau alta industriile creative. Fie printr-o abordare orientata catre afaceri, fie printr-una orientata catre experiente si instrumente, oamenii au trecut la fapte.

Eu am trecut la studii. Si nu cred ca facut o alegere simpla. Insa stiu ca e una buna, indiferent de unde ma va duce. Cand uit sa mananc si iesirile in oras mi se par ca ma impiedica, daca nu sunt legate de subiectul meu, simt ca ce fac nu e doar un studiu. E ceva care ma cheama in directia aia si subiectul devine mai important decat orice. Cand studiezi fenomenul dezvoltarii industriilor creative in 3 limbi, la un moment dat vezi cum “creativitatea” ajunge sa fie canibalizata, industrializarea reprezentand de fapt un process de dezindustrializare si cuvintele astea  toate nu mai sunt decat semne. Printre formele versiunilor originale, copy-paste-urilor si adaptarilor diferite e greu sa ramai concentrat asupra fondului problemei.

In esenta, toti vor sa construiasca o strategie buna. Acesta este punctul comun al jocurilor si fondul problemei economiei creative. Ce rol vor juca “industriile creative” din Romania la nivel mondial, ramane de vazut. Cine va castiga in final, ramane de calculat. Pana la elaborarea strategiei Romaniei, poate ar fi interesant inainte de pozitionare sa ne reamintim teoriile lui De Certeau pornind de la panopticonul lui Foucault si dilema prizonierilor, din teoria jocurilor, unde “ambii jucatori presupun ca celalalt e preocupat doar de propriul sau interes si prin urmare isi limiteaza riscul adoptand o strategie dominanta”. Si tot de gandit si de bagat la cutiuta cu programe de educare pentru antreprenorii de azi si de maine: paradoxul fericirii care arata ca in ciuda cresterii economice a unei tari, fericirea populatiei ramane constanta sau scade.

El cu nikon, ea cu iphone

El cu sosul béchamel, ea cu mamaliga cu ceapa

El cu ps, ea cu fb

El cu palaria, ea cu esarfa

El cu camper, ea cu converse

El cu rue89, ea cu dilemma veche

El cu salata, ea cu bagheta

El cu rabdarea, ea cu nervii

El cu cafeaua la pat, ea cu post-it-uri pe tavan

El cu imaginea, ea cu cuvintele

El cu mac, ea cu pc

El cu mustata, ea cu creasta

Continuarea poate ca va fi disponibila intr-un pdf (format flash) de dragoste sau o expozitie cu proiectie de contraste in apartamentul cuplului.

“E tarziu acum, il postez maine”. Inchid calculatorul. Ma duc la culcare. Ma trezesc. Fac un dus. Imi beau cafeaua. Deschid folder-ul. Care era ala de ieri? Parca mai bine l-as posta p-asta de saptamana trecuta. Da parca mai interesant e celalalt despre expozitia aia. Pfff. Tre sa ma mai gandesc. Inca o zi. Inca o zi. Inca o zi. O luna. Mai multe luni.

Azi. Ma trezesc. Beau cafeaua. Citesc cateva ziare. Ma uit pe geam. Gri. Toamna din nou. Fac un dus. Ma grabesc sa ies din baie. Ma imbrac repede. As vrea chiar sa deschid calculatorul acum, asa in halat, sa incep sa scriu. Respir mai repede si mai greu decat dimineata cand m-am trezit. Trebuie sa scriu.

Ma aflam la Saint Denis – Porte de Paris. Tocmai ieseam de la facultate si m-am oprit sa vorbesc la telefon. Chiar la intrarea la metrou, un miros de pisat puternic incarca atmosfera din jur. Un sentiment de disconfort fizic si psihic a pus repede capat conversatiei si m-a grabit sa intru direct in metroul cel mai ingramadit care avea sa ma duca la Concorde.

Acolo, in pasajul metropolitan, chiar la iesire, pe scari, emotiile au blocat timpul. Se facea un an de cand am simtit acelasi aer. Era mirosul Parisului de care ma simteam acum aproape, pe care-l recunoasteam asa cum recunosti parfumul pielii celui cu care dormi in brate in fiecare noapte. Iar eu eram indragostita de Paris. Pentru prima data, mi s-a ridicat parul pe mine. Toate sentimentele despre care scriam de un an aveau sa fie distruse intr-o secunda, aici, in pasajul de la Concorde.

Intre culoarul ala intunecat si murdar cu ziduri groase de cativa metri si iesirea la lumina spre Obelix si turnul Eiffel, un parfum de toamna rece si gri ma imbraca in aceleasi sperante de acum un an: un nou inceput. Parfumul inceputurilor (ah, de-as fi fost chimist, sa-l pot reproduce…). Aceleasi emotii in stomac pe care le aveam anul trecut, le traiam din nou.  “Dar tie nu-ti place toamna! ??? Si urasti Parisul asta gri si gigantesc. Mais arrête!” Am plecat de acolo cat mai repede, ca si cum as fi vrut sa fug de gandul ca m-as fi indragostit. Pe drumul spre casa, gandul continua sa ma obsedeze. Trebuie sa recunosc: Parisul mi-a intrat sub piele.

Draga Andreea, am o mare frustrare de care sunt tare mandra: aceea ca nu am timp sa scriu. Nu am timp sa scriu ca sa am timp sa fac cele despre care sa scriu. Cand n-o sa mai pot sa fac nimic, o sa scriu despre bazaconii. Pana atunci voi povesti tuturor despre cum am ajuns de la acadele si clatite, la proiecte si treburi serioase, la fel de apetisante.

La Paris tinerii, familiile, batranii au toti un mod de a-si petrece timpul impreuna. Si daca se poate cat mai mult timp. Indiferent ca se intalnesc la o bere intr-un pub, la o lansare de carte sau la o cina, rolul intalnirilor care iau diferite forme, ore si adrese este sa vorbeasca. Sa vorbeasca, sa vorbeasca. Si iar sa vorbeasca.

Acum 7 luni cand conversatiile lor normale mi se pareau extrem de lungi si plictisitoare, imi ascundeam dorul de stat la vorba cu ai mei de acasa, in critica discutiile lor. Analizand cu superficialitate sau poate fara sa cunosc limba indeajuns, am inceput sa fac loc intre ei si mine, intre ei si noi. Ma separam inconstient, insa pe o structura construita parca de un architect maestru. La capatul ei ma trezeam ca sunt straina de mediul lor. Pana sa inteleg nu doar cuvintele ci si sensul lor in ordinea spusa, ma plictiseau discutiile lor interminabile. Ma simteam deseori ca atunci cand eram mica si parintii erau in vizita la nana. La plecare stateau mereu in usa sa mai vorbeasca jumatate de ora. Asa cum nu intelegeam de ce trebuia eu sa astept imbracata si infofolita la usa, in picioare, ascultand aducerile-aminte pe care le puteau impartasi la masa, asa nu intelegeam aici, de ce ma aflam in acel moment printre ei.

Raspunsul a venit de la sine odata cu integrarea, un termen pe care-l consideram mecanic cam de cand l-am invatat si pana l-am asimilat prin experienta traita aici. Integrarea se derula in capul meu ca un proces individual desfasurat dintr-un singur sens: daca ma mut in Franta, automat ma voi integra in mediul respectiv. Succesul era garantat de 3 factori pe care mi-i stabilisem dinainte de a ajunge in Franta:

1. Limba – voi invata franceza stand zi si noapte cu cartile in mana

2. Oamenii – voi avea activitati prin intermediul carora voi cunoaste oameni cu care sa comunic

3. Mentalitatea – nu voi lasa nici o preconceptie sa ma impiedice sa ma bucur de noi experiente

Toate s-au dovedit false in fapt. Franceza am invatat-o cu oameni, vorbind si ascultandu-i si citind ca sa pot vorbi cu ei. In realitate, mi-am dat seama ca poti sa cunosti o mie de oameni si sa vorbesti cu ei toti, dar asta nu inseamna ca ai cu cine sa comunici. Sau ca ceilalti te inteleg. Faptul ca din start m-am gandit sa-mi schimb mentalitatea, mi-a intarit preconceptiile ca o rezitenta a identitatii mele la tot ce era nou.

Simteam cat de greu imi este sa ma integrez exact in momentele cand de fapt, realizam ca procesul se intampla de ambele sensuri, insa eu trebuie sa fac un dublu-efort. Pe toata durata acelor convesatii lungi de la inceput la care asistam si nu luam parte, datorita barielor de limba pe care inca le asez in fata ca scuza dar si lipsei de interese si experiente comune, ma simteam izolata. Atunci nu mai era suficient sa ma accepte, ci eu trebuia sa fac un efort in plus. In schimb m-am autoizolat bine si confortabil. Avand multe scuze dar fara nici una in afara faptului ca nu doream sa impartasesc ideile mele cu ceilalti, eram singura. La inceput imi era teama de reactiile lor, de faptul ca gandim diferit, de toate aspectele care ascundeau o minte inchisa si bolnava de frici.

Cred acum ca din toate dialogurile la care luam parte am invatat din nou, poate altfel de data asta, un lucru foarte important. Acela ca daca faci ceva, trebuie sa impartasesti. Fara sa generalizez, voi spune ca toti francezii pe care i-am cunoscut au un proiect. Si chiar daca nu fac nimic, tot fac ceva. Lucreaza la proiecte personale. De la planificarea unui gap year si pana la programarea de roboti socio-empatici, fiecare face ceva. Isi pun alarma dimineata si pana seara lucreaza ca si cum ar avea un job, chiar daca nu il au pentru moment. In final se ajuta pe ei si intre ei. Este atitudinea lor fata de ceilalti si de ei insisi. Ca urmare intalnirile sunt momente in care isi impart experientele si fac schimb de idei pentru viitoarele proiecte. Si tot asa. Bineinteles care are mai multe proiecte, are mai multe lucruri de zis si mai multe persoane interesate de proiectele lor, deci si mai multe proiecte.

Fara sa imi propun de data asta, m-am trezit ca si eu am o groaza de proiecte si oameni cu care vreau sa ma vad si nu am timp, si multe experiente de povestit din care eu invat despre mine si despre oameni in fiecare zi. Ma amuz bine cand ma gandesc ca din acele cutii de var care sunt in birou acum, va iesi un proiect de reamenajare a casei. Privind lucrurile tot din perspectiva asta, prieteniile bazate pe proiecte, oricat de americanesc ar suna si oricat de spirituale ar putea fi ele in realitate, trebuie pretuite la maxim.

P.S. Acest post este dedicat unui proiect special si prietenilor care lucreaza la el.

In seara asta, pe la 7, eram pe ultima suta de metri din traseul de o ora si 15 minute de la lucru pana acasa. Pe peron la Nation facusem un calcul si-mi ieseau mai putin de 10 ore dormite in ultimele 2 zile. Simteam acum ca n-ar fi trebuit sa mai citesc o poveste ieri noapte si apoi sa caut cuvintele noi in dictionarul francez-roman pana la 3 dimineata. Acum eram asa nerabdatoare sa ajung in canapeaua mea verde cu fundite ca nici nu mai vroiam sa ma uit in jur.

Pe linia 9, dupa vreo 30 de secunde de asteptare in ingramadeala de rush hour in Paris, imi gasesc un loc in vagonul care avea sa ma lase fix la iesirea de la metrou cea mai apropiata de bulevardul care urca spre numarul 5, unde stau florile colorate pe balconul nostru.

Eram chiar mai bucuroasa decat obosita ca am reusit sa prind un loc in vagonul ala si sa-mi odihnesc picioarele batute de pantofii rosii de primavara. « Esti o norocoasa sa prinzi un scaun la o ora ca asta », ziceam in gandul meu. M-am asezat imediat multumita de mine, chiar vizavi de doamna pe care o urmaream inca de pe peron. Aceasta avea picioare atat de subtiri ca cizmele ei pareau sa fie pentru un gigant facute. Imi imaginam acolo pe peron, cum calcaiele ei mici si inguste ca pulpele de la picior pot sta pe jumatate de toc gros, lat si inalt, in echilbru si cu 2 traiste mari cat trunchiul ei in maini. Trecand peste imaginea asta, tocmai ma gandeam sa-mi scot cartea magica din geanta si sa zbor cu mintea pana la capat de linie in cateva clipe, asa pe nesimtite. Cu o mana pe fermoar si una cotroboind in interiorul gentii, mi-am aruncat privirea de jur imprejur, ca sa vad cine se uita la mine cand citesc si se plictiseste gandindu-se ca daca ar avea o carte care-l face sa zambeasca la fel, ar fi mai usor drumul spre casa.

N-am putut insa sa-mi arunc privirea, pentru ca m-am trezit direct plonjata intr-un tunel, intr-un metru cu fiinte curioase. Deja ma deranja sunetul muzicantului care canta ca la un fel de vioara cu o pana, cand am vazut un barbat cu fruntea de sus incruntata apasandu-si nervos sprancenele asezate pe a doua frunte la vreo 5 cm mai jos. Omul care canta cu o pana il impungea sa-i dea si lui cativa centi. Ma gandeam ca barbatul cu doua frunti era si el un norocos. Putea sa fie stresat oricat. Avea a doua frunte sa fie linistit in acelasi timp, fara ca ridurile nervoase de pe fruntea de sus sa-i atinga calmul interior pe care-l puteai citi in ochii lui. Desi parea cam iesita din comun lungimea capului sau, nu era mai ciudat decat vrajtoarea cu Iphone din stanga mea. O femeie la vreo 65 de ani, cu cateva fire albe prin parul negru, negru, imbracata in negru, mica si slaba si cu pielea imbibata de parfum de cedru ca hainele unui preot mirosind a tamaie, se indeletnicea sa scrie un mesaj pe telefon cu unghiile violete, lungi de 2 cm si atat de ascutite la varf ca-i foloseau drept stylet. La inceput eram curioasa daca se aude vreun scartait pe touchscreen. Imediat insa devenisem mai interesata sa vad daca femeia avea ochii acoperiti de urdori. In fata mea o fata cu capul triunghi cu baza acoperita de par, se uita destul de insistent la mine incat sa observ ca purta 3 cruci de marime in ordine crescatoare la gat. Ultima si cea mai mare, din fosfor topit in plastic, proiecta 4 unghiuri de 90 de grade pornind din acelasi punct pe drapelul albastru de 3 metri inaltime, pe care fata il tinea strans in mana. La fiecare statie steagul iesea din clama de par cu care era prins in jurul batului, iar fata il infasura repede la loc, sa nu se deszvaluie asa in public.

Am ajuns la capat fara sa inteleg zgomotul instrumentului din tunel, fara sa vad ochii vrajitoarei si mai devreme decat as fi putut afla ce facea fata cu steagul albastru. Am iesit la aer… si printre barbati cu robe lungi si pielea maslinie, miros de castane coapte si cantecul ofertelor de flori de primavara, am ajuns acasa.

De sambata, de cand l-am intalnit pe Akira Mizubayashi la lansarea cartii lui “Une langue venue d’ailleurs” am fumat cateva zeci de tigari in fata tabloului de bord, cum ii zice locului din spatele acestor paragrafe incarcate pe blog. M-am gandit de ce am renuntat sa scriu in ultimele 4 luni. Ar fi fost poate mai simplu sa continui sa scriu in romana. Dar faptul ca cel mai usor imi gasesc cuvintele in romana  nu mai era de ajuns. Am vrut sa las timp sentimentelor, sa ma conving de ele ca sa pot apasa pe litere sa le descriu in romana pentru cei ce citesc.

Cred ca atunci cand spui ceva din suflet ajungi sa vorbesti intr-o limba universala. Ca muzica. Acordurile vibreaza in ceilalti chiar daca ei nu vad semnele desenate pe portativ.

Eu am incercat sa aflu despre cum e cu lumea in cuvintele mamei si ale tatalui, in romana. Am descoperit apoi engleza, o limba spre care m-am dus fortat din dorinta de a intelege si mai mult din lumea mare. Apropierea de engleza a fost destul de dificila iar intimitatea nu s-a produs niciodata, cred. M-am simtit insa mai atrasa de germana, o limba « directa » ca mine. Imi era simplu sa ma exprim in germana. Gaseam cuvintele pentru a-mi exprima ideile la fix si fara limita de caractere. Nu mi-am imaginat ca o sa invat franceza vreodata. Sau poate doar pentru a intelege versurile unor cantece. Google translate facea insa totul usor cand vroiai doar sa intelegi. S-a intamplat insa asa, ca a trebuit ca sa ma exprim in franceza, sa pot sa zic celui pe care-l iubesc cum si-a facut loc acest sentiment in mine pentru el si cum creste in fiecare zi.

Acum 7 luni rosteam pentru prima data in fata calculatorului, cu castile pe urechi je suis. Ma inregistram si o luam de la capat. Mi-era greu sa fac diferenta intre je si j’ai. Cand am ajuns in Franta puteam sa zic ca “sunt romanc” si “cat costa”. De cand in Franta, lunile au trecut repede si zgomotul din jur a devenit o muzica placuta urechilor. Visez intr-o alta limba si ma trezesc vorbind-o apoi dimineata fara sa mai fiu constienta de asta, de ceva timp. Despre sentimentele mele vorbesc in muzica pe care dansez acum si scriu intr-o limba proprie.

Am acceptat ca numai cu 2 extreme as putea sa fiu in echilibru cu mine, aici. Schimbarea adresei postale din Tineretului in Montreuil a mutat mai mult decat niste perechi de pantofi dintr-un dulap intr-altul. Dupa 6 luni nu mai vad diferenta intre chinezi, africani si europeeni cu parul in toate culorile sau in a merge la vernisaje, muzee si la cinema in fiecare zi fata de o data pe saptamana. Ceea ce s-a schimbat nu se poate vedea cu ochiul. Acasa merg cu aceleasi haine luate cu mine de la Bucuresti si port aceeasi ochelari. Dar ochii mei vad altfel. Cum zice bunica « vad in ochii tai ca ai gasit binele ». Ce zice ea, ma amuza si pe mine. Nu va fie teama sa radeti. Si eu rad de mine in fiecare zi. Si scriu aici despre ce simt in limba cu care fac autodictare despre frustrari, prejudecati si autocompatimire, pe muzica pe care iubesc, adorm si ma trezesc fericita.

Ieri m-am trezit ca-n fiecare dimineata cu un zambet larg pe buze si cu gandul: sunt in Paris, nu visez. M-am imbracat si-am coborat sa cumpar croissante de la patiseria din colt. Cum am deschis usa, femeia de servici m-a salutat amabil. Un Bonjour cu zambet si spus cu atata hotarare de parca-ti facea farmece sa ai o zi intr-adevar frumoasa. Am cumparat si croissante si pain au chocolat, si o bagheta si m-am intors cu toate acasa. Mi-am pus o cana mare de cafea si-am zis sa scriu. Dupa o luna in Paris nu stiu cum sa mai scriu cuvantul fericita. El ia atatea forme zilnic, incat mi-e greu sa tin blogul mai des. Lumea ma tot intreaba ce fac, imi spune sa scriu, primesc mail-uri la care nu am timp sa raspund, nu pentru ca nu vreau, ci pentru ca incerc atunci cand raspund sa spun cat mai multe. Deci o sa fie luuung postul asta.  Asa ca-mi organizez un pic emotiile : )) Cateva capitole – mostre de aici.

Introducere: eu si cu mine si absolutul

Inainte sa plec, am zis ca cel mai greu e sa te desparti de cei dragi. Asta dupa ce-am crezut ca cel mai greu e sa iei decizia de-a pleca. Cand am ajuns aici, am crezut ca cel mai greu o sa fie in prima luna. Si dupa prima luna am incetat sa mai cred in cel mai greu. Am inceput ca gasesc multe cea mai si multi cel mai in sens pozitiv. Nu stiu cand va fi cel mai greu, daca a fost sau nu, sau va veni, dar nici nu vreau sa ma mai gandesc la asta. Absolutul pozitiv e marca pe care-o voi folosi de-acum inainte. Eu cu mine am avut si zile mai proaste de cand am venit aici. Am fost racita si-am stat in pat vreo 3 zile si-atunci am avut timp prea mult incat am ajuns in Romania cu toate gandurile mele si-napoi. Si-am plans. Dar m-am intors. Inapoi pe picioare dupa tratament m-am gandit chiar ca mintea mea avea nevoie de un corp bolnav ca eu sa vad ca sunt foarte bine asa cum sunt si unde sunt si ca pentru toate e nevoie de timp si Roma wasn’t build in a day.

dar sa trecem la diverse care mai de care mai…

Capitolul 1: cea mai buna clatita din lume

A fost cu ciocolata alba, capsuni si fulgi de caramel la Marche ou Crêpe, Oberkampf. Abia astept sa vina si cei mai buni prieteni la Paris, sa mancam impreuna cele mai bune clatite acolo. Ca sa veniti mai repede, va fac un pic de pofta:

Capitolul 2: cea mai mare acadea si portie de ras

Dintr-un magazin cu produse home-made traditionale, uitate de taticii Carrefour-ului, am cumparat intr-o seara 1 acadea cat gura de mare. Jocul acadelei avea sa-i amuze si pe trecatorii care ne vedeau stand in fata unei expozitii Mois de la Photo cu acadeaua in gura incercand sa ghicim cuvintele dupa sunetele care ieseau din gura plina de expresii neintelese. Varianta cea mai funny e asa:

1. Se ia cea mai mare acadea
2. Se gaseste o injuratura (de preferat a se juca in alta limba)
3. Se spune cu acadeaua in gura
4. Se asteapta ghicitorul care s-o-nteleaga
5. Se da acadeaua mai departe

Capitolul 3: cea mai frumoasa zi de toamna

Te trezesti dimineata la tara, undeva unde si iarba pe camp parca e taiata si potecile sunt curatate, dar miroase a vaci si a fan. Bei cafeaua in foisorul de unde te uiti la florile de toamna din gradina, vezi bicicletele prafuite in garaj si te gandesti c-ar fi vreme sa dai din pedale. Incarci portbagajul cu ele, faci o plimbare cu juma de ora de stat pe iarba uda acoperindu-ti fata de frunze, intorci lumea cu fundul in sus, umfli apoi rotile la bicicleta si pornesti pe camp, fara destinatie. Plimbarea se termina seara, cand apune soarele si-auzi clopotele bisericii mai tare decat cele ale vacilor si te intorci acasa, sa bei un lapte cu miere cald si bun pentru gat. Tarziu te-ntorci in Paris cu gandul ca-ntr-o zi te vei muta la tara si vei avea timp sa pui la borcan rosii uscate cu ierburi aromate pentru tot restul anului.

Capitolul 4: cel mai prost film pe care nu l-am vazut vreodata

Cand nu stii cat de mare-i Parisul, alegi sa mergi la un capat de linie doar ca sa vezi o instalatie a unor artisti. La dus ai energie si-o sticla de limonada cu vin alb, asa ca timpul trece repede. Dupa vernisaj, petreci 1h30m in fund, cu capul pe spate, dormind pe fundalul usilor care se deschid din 2 in 2 minute. Te trezesti pe la mijloc cu “Tigancusa esti frumoasa, tingancusa mea” la bomba muzicala ambulanta a cersetorilor din metrou. Adormi la loc. Aproape de capat vezi in dreptul tau un cuplu certandu-se. Ea priveste in jos, el urla la ea. In fata 2 tineri se saruta. In ureche, iubitul iti sopteste: je t’aime.

Mairie de Montreuil, dupa cea mai lunga calatorie cu metroul. Aer curat si o tigara rulata. Home sweet home!

Capitolul 5: cea mai normala zi

Mergeam la ICR de dimineata, traversand Pont Alma cu turnul Eifel in dreapta mea. La plecarea spre casa mi-am luat un sandwich in rucsac, o ciocolata si-o sticla de apa. Am mers pe Champ de Mars si m-am oprit pe o banca. In fata porumbei si turnul, de jur imprejur, indragostiti, tineri alergand, copii jucandu-se si multa galagie. Ca sa evit aglomeratia m-am departat un pic si am luat stradutele din arondismentul 7 la rand, petrecand 4 ore in compania turnului din toate unghiurile, pe zi si pe seara, printre blocuri sau printre strazi, de-a-ntregul sau doar cu varful si lumina superba a soarelui de Paris reflectata pe cladiri.

Capitolul 6: cea mai buna sperietura

Vazusem in The Dreamers spiritul activist al francezilor, dar n-am crezut ca-l voi simti pe pielea mea atat de curand. O greva cu manifestanti extremisti, cordoane imense de politie, focuri, batai si urlete m-a trecut prin calduri si friguri ca nici cel mai dificil examen. N-as putea sa descriu ce-am simtit decat printr-un post la fel de lung doar despre asta. Va las s-aruncati doar o privire in cel mai cuminte colt al pietei unde se manifesta si unde ma aflam si eu.

In continuare: se cauta: Roxana Rugina

De mai bine de 30 de zile acum am inceput o cautare intensa. Nu am deadline si nici buget pentru acest proiect. Obiectivul e sa ma gasesc pe mine in Paris. Dificultatile sunt in momentele cand ma simt pierduta, fara sa stiu ca de fapt atunci ma gasesc. Din cautarile mele, notez multe observatii pe drum, intr-un caiet de bucurii. As vrea s-am timp sa scriu si-aici mai multe, dar stiu c-atunci n-as mai avea timp sa le caut. Deocamdata nu am gasit o alta metoda sa va spun mai des despre toate. In continuare mai am zeci de capitole, insa prea putin timp sa mai scriu.

Urmeaza.

Pentru cei ce nu stiu, a trecut mai bine de o saptamana de cand am plecat din tara pentru nu-stiu-cat-timp. Ma aflu in prezent in Paris si-am sa va povestesc acum, pe scurt, ce fac pe aici.

Daca ma intrebati exact ce fac, raspunsul e foarte simplu si la fel de exact: TRAIESC!

Nu supravietuiesc, nu ma mai amagesc cu munca in lipsa de viata personala, nu mai muncesc toata ziua fara sa stiu cum e soarele afara si cand incep sa cada frunzele, nu mai stau toata ziua, fizic intr-un scaun si psihic, in calculator, nu! Acum fac multe chestii mici, care-mi aduc bucurii mai mari. Sunt fericita sa pot fi si turista intr-un oras in care locuiesc, si copil intr-o lume de adulti, si iubita intr-o lume care nu mai stie sa iubeasca, si deschisa printre multi nationalisti, si sincera cu mincinosii, asa cum sunt eu.

Traiesc viata cu tot ce-mi da ea, in fiecare zi, regasindu-ma pe mine, intr-o lume noua si cunoscandu-ma asa: cum plang cand mi-e dor de mama, cum mi-e ciudat sa stau pe scaun langa un travestit, cum nu-nteleg de ce oamenii stau la cozi cu zambetul pe buze, cum ma enervez ca nici un site si nici un serviciu nu exista in engleza, cum incerc sa dansez acasa ca-ntr-un pubb la noi si mi se pare nepotrivit, cum vorbesc cu 20 de francezi intr-o seara si asta ma oboseste mai mult decat 2 zile nedormite, cum as face poze la orice din jurul meu, cum stau 15 minute la raionul de dulciuri pentru copii si cel al evreilor din Carrefour, cum caut disperata seminte cand vreau sa-mi aduc aminte de fetele d-acasa, din apartament, cum pfua….sunt atat de multe.

Sa renuntam la detalii, deci.

Merg la Institutul Cultural Roman din Paris zilnic, unde ma ocup de clubul de prieteni ai Institutului, de relatiile cu asociatiile franco-romane si de evenimentele culturale pe care le desfasoara. Sambata am avut primul eveniment in cadrul Ambasadei in colaborare cu Academia Teatrala din Paris, cu un caine pe scena care alerga prin toata sala la repetitii. In fine, detalii…

Incerc sa ma pun la punct cu media de aici, descopar artisti zilnic, lucrez alaturi de o echipa de oameni frumosi care la randul lor lucreaza pentru cultura romaneasca. Zi de zi am noi sarcini din care invat mecanismele de lucru intr-o institutie culturala si descopar, practic ce inseamna sa comunici despre patrimoniu, cultura, despre artisti si despre evenimente culturale. Aici nu mai dau detalii acum

Pe langa, iau cursuri de franceza la o asociatie din Montreuil, unde si locuiesc. Aici populatia este formata jumate din artisti intelectuali si jumate emigranti. Asa am cunoscut oameni din toate partile lumii: Algeria, Senegaali, Mali, Portugalia, Egipt, etc. Am intalnit femei care nu stiu sa scrie si sa citeasca, care nu stiu ce este ala cinema, care cresc 5-6 copii si-i duc la scoala si pentru care libertatea are cu totul alt sens. La cursuri am inceput deja sa vorbesc in franceza stricata de incepator. Ma uimesc de fiecare data cand construiesc propozitii cu cuvinte pe care nu le-am invatat, dar le stiu, pentru ca-mi vin natural. Sunt fascinata de cat de diferiti sunt toti oamenii de acolo si cate lucruri noi poti afla de la oameni, din-aia care nu se imbraca cool ca sa fie interesanti, ci sunt asa prin natura lor, pentru mine.

Serile mergem la expozitii, la prieteni acasa sau la un pahar de vin in oras. In prelungirea cursurilor, intalnirile cu prietenii sunt adevarate lectii de limba. Unii refuza sa-mi vorbeasca in engleza, ca eu sa-ncep sa practic franceza. Vineri am avut si petrecerea de bun venit si-o casa plina de francezi tare simpatici. Asa introduc zi de zi in agenda telefonica noi numere de telefon si-n viata mea, noi oameni.

Cu metroul merg aproape zilnic 2 ore si este de fiecare data ca prima data. Mai exact decat unitate in diversitate, nu cred ca poate exista o descriere pentru metroul parizian. De Paris n-am avut timp, decat sa-l vad in cateva fragmente pe unde-am avut si intalniri. Mi-am facut plan de bataie pentru luat la picior si caut timp ca sa-l pun in practica. Vreau sa aloc cate o zi pentru fiecare din cartierele de vizitat si tot timpul meu liber pentru cascat gura la casutele cu flori in geam, strazile inguste si locurile aerisite si mai putin sufocate de turisti.

In rest, acasa, iau lectii de gatit de la Nico. Incerc sa renunt de tot la ulei in mancare si descopar cam tot ce faceam inainte bun de papa, acasa, cu alt gust acasa de-aici (detalii, pentru dornici de detalii, pentru ceilalti sariti peste paranteza: rosiile sunt mai acrisoare de-ti strica mancarea chiar la final si au 4 categorii cu nusht cate feluri de smantana de nu mai stii pe care-o pui la ce si altele de genul). Cand avem timp facem o plimbare de seara cu bicicleta, sau ne uitam la film, sau inventam jocuri de cuvinte in romano-franceza.

Si-asa.

Vroiam sa-ncep a scrie postul asta cu raspunsul la intrebarea de ce-am plecat. Daca partea frumoasa cu ceea ce fac acum, nu-i de-ajuns, poate c-am sa explic intr-o zi si motivele pentru acolo nu puteam sa fiu mai fericita decat sunt aici.

Cand ma uitam la filmul realizat de Carlo Zanni, am vazut niste pui de porumbei la fereastra. I-am urmarit 10 minute si mi-a fost de-ajuns sa-mi dau seama c-as fi preferat sa nu fi fost un observator social media, ci poate unul in natura, mai aproape de porumbei. Am revenit la film si iarasi am ajuns la arta digitala si la modele comportamentale online si tot universul asta nou cu schimbarile de integrare a tehnologiei in natura noastra umana si invers…