Roxana Rugină

1. Ruleta. Măsori, numeri, socoteşti cât şi ce e de povestit.

2. Mărgele pătrate roşii. Un fel de ruletă, doar că mai pe feeling.

3. Ceasul. Şi inima. Amândouă funcţionează pe sistemul tictac.

4. O piatră galbenă şi o piatră violet. Amnar + cremene = scânteie.

5. Markere, carioci. Vârf pe hartie. Sau degete pe taste.

6. Broasca ţestoasă. Un fel de grăbeşte-te încet.

7. Scoica. Pusă la ureche, aduce idei. Sau marea.

8. Îngercutoba. Pentru atunci când ajungi la capătul ruletei.

9. Set de şurubelniţe. Rezolvă problemele tehnice.

Schema o am de la alteliere de poveste şi este singurul “suport de curs” pentru a scrie o poveste. Revin cu povestea poveştilor în curând.

Ieri am scris un post despre anotimpul CSR-ului. Astăzi a dispărut ca din senin de pe blog, din drafts şi din posts şi nu ştiam de ce. Am dat un search pe Google să văd dacă doar am crezut că l-am postat, fără să fi făcut asta. Am dat peste articol, cu o menţiune pe care nu o înţeleg. Postul mai apare şi alte blogroll-uri, aşa că sigur a fost postat. Şi totuşi de ce se întâmplă asta?

Am citit despre funcţiile Google şi am înţeles că eu sunt responsabilă de ştergerea acelei pagini, iar Google imi face un bine acum ca a salvat-o. Dar eu nu am şters articolul şi nici nu ştiu de ce Google memorează o pagină pe care eu altfel aş fi şters-o.

Search, read, search, read…Google aswers. Not found!

Apropo de răspunsul la toate problemele: Google, vă recomand să citiţi acest articol şi să mai întrebaţi din când în când şi oamenii despre chestii pe care nu le ştiţi.

Fotografiile sunt realizate de Alexandra Sandu.

Cred că nici o coincidenţă nu este întâmplătoare. Am dat peste filmuleţul de mai jos din  întâmplare şi am m-am regăsit în el nu doar pe mine, ci şi povestea mamei mele. Parcă ştia cel care a făcut filmul, să pună şi “Valurile Dunării” în fundal. Vă las să-l vizionaţi şi voi.

Întodeauna mi-au plăcut scaunele bunicii, pentru că toate erau verzi. Avea unele din lemn, scrijelite şi cu vopseaua luată. Când ne jucam, faceam casă din ele. Ne ascundeam sub alea mai înalte şi care aveau stinghia

de picioare jos.  Cele mai noi nu erau aşa bune pentru că aveau suportul de picioare la mijloc şi nu puteam intra sub ele. Îmi plăcea să stau la masă pe unul din alea, c-aveam picioarele mici şi numai pe alea puteam să-mi rezem picioarele.

Îmi aduc aminte şi de scaunele verzi alea frumoase. Erau din lemn dat cu lac şi îmbrăcate într-o stofă verde, groasă. Alea miroseau mereu a naftalină, pentru

că le ţinea în camera “de la faţă”. Numai când era Sfânta Maria le scotea şi-apoi îi lua o zi să le facă la loc frumoase. Când am organizat primul revelion cu prieteni la bunica i-am pătat 2 dintre ele. S-a supărat un pic, dar ştia că oricum ea  nu mai avea cui să-i arate scaunele ei frumoase. La o zi de naştere am avut parte de cea mai mare bătaie cu tort. Atunci s-au umplut de frişcă, iar după bălăcăreala cu furtunul nici că mai aveau cum să devină din nou cum au fost.

După ultima întâmplare buni a scos toate scaunele la soare şi-a văzut că mai are doar două frumoase. Le-a pus deoparte şi peste 3 zile le-a dus la biserică. Nu ştiu dacă am mai văzut de atunci scaune verzi atât de frumoase, dar sper ca acolo să fi avut cineva grijă de ele.

P.S.: Imi mai place si scaunul verde din imaginea de aici.