Roxana Rugină

Ce se intampla cu Twitter?
Mesajul lasat de hackeri pe site este urmatorul:

U.S.A. Think They Controlling And Managing Internet By Their Access, But THey Don’t, We Control And Manage Internet By Our Power, So Do Not Try To Stimulation Iranian Peoples To….
NOW WHICH COUNTRY IN EMBARGO LIST? IRAN? USA?
WE PUSH THEM IN EMBARGO LIST
Take Care.

Later edit: daca aveti aceeasi parola pe twitter ca si la alte conturi, ar fi bine s-o schimbati, zice TechCrunch.

Denis Waitly spunea despre capacitatea de a te entuziasma c-ar fi “o calitate spirituală venită din interior”. Eu nu vă zic decât să lăsaţi entuziasmul liber, să se vadă la exterior, atunci când vă bucuraţi.

Eu mă bucur când sunt împlinită şi când realizez lucruri importante. Dar mă mai bucur şi de mirosul de cozonac, când bunica-l scoate din cuptor, mă bucur de fiecare bomboană primită sau când scot rufele din maşina şi miros frumos, când prăjitura “catastrofă” este mâncată în jumătate de oră, când văd cum se topeşte untul şi îmbibă legumele cu aroma lui, când găsesc un cadou perfect, când cineva îmi zice bravo pentru ceva neînsemnat. Mă bucur şi de o cană de apă, după ce mi-a fost mult timp sete. Şi ştiu că mai sunt copii care se bucură enorm şi de-o portocală primită de la Moş.

Mă bucur de multe lucruri, la fel ca atunci când eram copil. Diferenţa e că acum, nu mai las să se vadă. E păcat, pentru că ceilalţi nu ne citesc gândurile şi bucuria noastră i-ar bucura şi pe ei.

Tot despre asta e şi filmuleţul de mai jos, găsit la Panciuc.

Later edit: dacă aveţi timp, vă recomand să citiţi şi asta.

Cand eram eu mica, mica pe la 4-5 ani, aveam o prietena care venea special la mine pentru ca mama mea desena cele mai frumoase rochii. Mi-ar placea sa va arat un exemplu, dar promit ca acum, cand merg acasa-n vacanta, caut in mapa cu desene de gradinita si de gasesc o sa revin si cu foto.

Deocamdata n-aveti decat sa ma credeti ca mama mea chiar desena cele mai frumoase rochii cu buline. Mereu pe o coala A4, adeseori scrisa pe partea cealalta, rochia incepea de la gatul rotund si cateodata cu guleras. Curgea in jos, nu mai intai de umerii bufanti si se ducea spre poalele stranse la mijloc cu un cordon sau o funda. Unele faceau cute, altele parca aveau crinolina pe sub hartie, insa toate aveau buline. Cateodata mama imi desena 5 rochite si eu le coloram pe toate cat ea mergea la serviciu. Imi placea sa folosesc toate creioanele din cutie, asa ca-n functie de cate culori aveam, o rugam pe mama sa-mi deseneze o rochie cu buline mai mici sau mai mari.

Semn ca nu-s asa mare, inca mai vreau rochite cu buline de colorat.

Rochita asta nu e facuta de mama. E de aici.

Nu pot sări 2 căsuţe deodată, doar pentru că trebuie să termin şotronul. Mă joc, doar dacă-mi place. Nu pot te uit, dacă mi-ai luat-o inainte trişând şi nici nu mă mai joc cu tine, dacă văd că nu eşti corect. Mă oftic când vrei doar să câştigi, să iei premiul şi să pleci.

Am obosit să stau mult într-un picior şi fără sprijin. Sunt trist pentru că nimeni nu mai joacă şotronul.

Jocul ăsta nu-mi mai place.

Imi mai place la tine si cand cureti farfuria cu ultimul dumicat de paine pentru ca-ti place cum gatesc, cand vii cu flori la mine in zilele in care le merit cel mai putin, cand stai noaptea si ma mangai pe par in timp ce eu dorm, cand ma desenezi dintr-o parte ca eu sa nu-mi dau seama ce faci, cand ne uitam la desene si te bucuri ca un copil incercand sa ma-nveselesti si pe mine, cand te impiedici pentru ca preferi sa fii cu capul in nori decat sa te uiti la noroaie pe jos, cand porti sosete colorate si fara pereche, cand te chinui sa gatesti ceva bun si clatitele iti ies prea groase, cand iti faci planuri la care altii nici nu-ndraznesc sa se gandeasca pentru ca-s vise, cand mergem la piata si vorbim cu bunica de la zarzavat, cand ne certam ca tie nu-ti place Facebook si Twitter si nici mie World of Warcraf, cand imi aduci micul dejun la pat si cand toate astea nu se schimba, te ador!

si-mi mai place ca:

P.S.  am uitat si sa pun diacritice

Le premier cri este un film documentar cu imagini care nu au nevoie de cuvinte, un film despre femeia – mamă în devenire, despre ultimele clipe de dinainte de naştere, despre bucuria vieţii. Ieri seară am auzit primul scâncet venind din toate colţurile lumii, am înţeles că mama este viitorul şi trecutul, m-am bucurat că există copii pe lume…

A fost prima dată când naşterea mi s-a părut cel mai important lucru. Cineva drag îmi spusese odată că indiferent ce am eu de făcut, nimic nu-i mai important decât venirea unui copil pe lume. Şi avea dreptate.

Vă dau începutul şi vă recomand continuarea.