Am gasit un proiect foarte, foarte, foarte frumos. Poate ca par prea entuziasmata si chiar sunt . Sunt asa pentru ca se poate. Din toamna imi doresc sa fac acelasi lucru pentru Bucuresti cum fac cei din clipul de mai jos:
Cel mai aproape de tara noastra, Letscolourproject merge sa coloreze Lyon-ul si Parisul. Din pacate nu pot ajunge in weekend-ul ala, dar as vrea taaare mult daca se poate, sa strangem ajutoare sa facem si la noi.
Dar mi-am facut un caiet de teme. L-am ales cu grija, sa fie colorat vesel, hartia sa fie placuta la atingere si galbuie de la-nceput, sa nu-mi dea impresia c-a trecut mult timp de cand n-am mai apasat cu varful pixului pe ea. Un caietel micut ce-i drept, dar pe care vreau sa-l port cu mine zi de zi.
Stiu ca notele vor fi mici de pe acum, pentru ca tema e grea si nu intodeauna iti ies problemele sau cuvintele ca sa gasesti raspunsul la ce vrei de la tine si ceilalti ca sa fii fericit. Pentru ca da, stiu ce-as vrea sa mananc deseara. Stiu deja c-o sa-mi fac o salata cu somon si asta pentru ca mi-a facut cineva o pofta teribila cu un meniu la o terasa unde-arata bine, dar nu se servea. Nu e asta. Nu e nici macar merisorul parfumat, care-mi desface narile si ma-nveseleste c-o nuanta. As vrea mai mult, sa stiu ca ce vreau, este ce vreau eu, fara sa-mi faca cineva pofta sau sa-mi dea idei de ce-as vrea, sa-mi sugereze subtil ca mi-ar trebui si asta sau poate ar trebui sa-mi cumpar asta ca sa ma simt mai bine. Nu stiu nici daca vreau macar acum, cand sunt mare sa bat din picior si mama sa-mi ia repede vata de zahar pe bat sau daca vreau sa ma tin de rochita in continuare si sa-mi rotesc o bucla in fata ei, pana-si da seama ca m-am oprit la vata cu un rost.
De astazi n-o sa mai uit caietul de teme acasa si nu mai inventez scuze. O sa si trisez poate si-o sa va rog sa ma ajutati la teme pentru ca n-am avut timp sa ma ocup de ele. Si daca iau nota mica, tot nu raman fara lectii invatate.
Mi-aduc aminte de-o vara calduroasa, nu asa ca acum, dar tot. Era 28 iunie, mai exact de ziua mea, cand m-am trezit dimineata devreme, plina de entuziasm numai la gandul c-aveam sa primesc cadouri si or sa vina copiii la mine. Implineam vreo 8-9 ani, cred si imi aduc aminte ca mama nu era acolo sa ma pupe pe frunte si sa-mi zica la multi ani, iar chestia asta mi-a stricat deodata buna dispozitia, mai ales ca eu plangeam de cate ori mama intarzia cand trebuia sa vina acasa. Frate-miu nici o treaba n-avea, nici atunci, nici acum. Imi tot zicea sa nu ma mai agit, ca vine ea. Si a venit. O vad cum era incarcata de sacosi si arsa de soare. Simt imbratisarea ei fierbinte si acum, de cate ori mi se face dor de casa. M-a strans tare si mi-a zis ca nu aveam motive sa-mi fac griji: ea n-o sa plece niciodata. Apoi a inceput sa scoata cu grija toate cadourile din lume pe o masa. Nu-mi dau seama nici acum cum incapeau, pentru ca erau tare multe. Era felul ei de a ma bucura cat ar fi reusit s-o faca doi parinti. Iar eu eram tare fericita, pentru ca mama era si mama si tata.
Si este inca, cea mai buna mama din lume. Si vreau sa cred ca daca-i spun de multe, multe ori la multi ani, n-o sa plece niciodata. Si daca nu m-a nascut cu aripi, dar m-a invatat sa zbor, sper sa mai faca o vraja sa-si tina si promisiunea.
Denis Waitly spunea despre capacitatea de a te entuziasma c-ar fi “o calitate spirituală venită din interior”. Eu nu vă zic decât să lăsaţi entuziasmul liber, să se vadă la exterior, atunci când vă bucuraţi.
Eu mă bucur când sunt împlinită şi când realizez lucruri importante. Dar mă mai bucur şi de mirosul de cozonac, când bunica-l scoate din cuptor, mă bucur de fiecare bomboană primită sau când scot rufele din maşina şi miros frumos, când prăjitura “catastrofă” este mâncată în jumătate de oră, când văd cum se topeşte untul şi îmbibă legumele cu aroma lui, când găsesc un cadou perfect, când cineva îmi zice bravo pentru ceva neînsemnat. Mă bucur şi de o cană de apă, după ce mi-a fost mult timp sete. Şi ştiu că mai sunt copii care se bucură enorm şi de-o portocală primită de la Moş.
Mă bucur de multe lucruri, la fel ca atunci când eram copil. Diferenţa e că acum, nu mai las să se vadă. E păcat, pentru că ceilalţi nu ne citesc gândurile şi bucuria noastră i-ar bucura şi pe ei.
Tot despre asta e şi filmuleţul de mai jos, găsit la Panciuc.
Later edit: dacă aveţi timp, vă recomand să citiţi şi asta.
Cand eram eu mica, mica pe la 4-5 ani, aveam o prietena care venea special la mine pentru ca mama mea desena cele mai frumoase rochii. Mi-ar placea sa va arat un exemplu, dar promit ca acum, cand merg acasa-n vacanta, caut in mapa cu desene de gradinita si de gasesc o sa revin si cu foto.
Deocamdata n-aveti decat sa ma credeti ca mama mea chiar desena cele mai frumoase rochii cu buline. Mereu pe o coala A4, adeseori scrisa pe partea cealalta, rochia incepea de la gatul rotund si cateodata cu guleras. Curgea in jos, nu mai intai de umerii bufanti si se ducea spre poalele stranse la mijloc cu un cordon sau o funda. Unele faceau cute, altele parca aveau crinolina pe sub hartie, insa toate aveau buline. Cateodata mama imi desena 5 rochite si eu le coloram pe toate cat ea mergea la serviciu. Imi placea sa folosesc toate creioanele din cutie, asa ca-n functie de cate culori aveam, o rugam pe mama sa-mi deseneze o rochie cu buline mai mici sau mai mari.
Semn ca nu-s asa mare, inca mai vreau rochite cu buline de colorat.
I'm a little bit of everything and a little bit more of a child and a lover, a smileys collector and a dreamer. I love to cook & observe people. I'm a PR Manager @ FRIENDS Advertising
. Sunt asa pentru ca se poate. Din toamna imi doresc sa fac acelasi lucru pentru Bucuresti cum fac cei din clipul de mai jos:
Loading ...