Roxana Rugină

De sambata, de cand l-am intalnit pe Akira Mizubayashi la lansarea cartii lui “Une langue venue d’ailleurs” am fumat cateva zeci de tigari in fata tabloului de bord, cum ii zice locului din spatele acestor paragrafe incarcate pe blog. M-am gandit de ce am renuntat sa scriu in ultimele 4 luni. Ar fi fost poate mai simplu sa continui sa scriu in romana. Dar faptul ca cel mai usor imi gasesc cuvintele in romana  nu mai era de ajuns. Am vrut sa las timp sentimentelor, sa ma conving de ele ca sa pot apasa pe litere sa le descriu in romana pentru cei ce citesc.

Cred ca atunci cand spui ceva din suflet ajungi sa vorbesti intr-o limba universala. Ca muzica. Acordurile vibreaza in ceilalti chiar daca ei nu vad semnele desenate pe portativ.

Eu am incercat sa aflu despre cum e cu lumea in cuvintele mamei si ale tatalui, in romana. Am descoperit apoi engleza, o limba spre care m-am dus fortat din dorinta de a intelege si mai mult din lumea mare. Apropierea de engleza a fost destul de dificila iar intimitatea nu s-a produs niciodata, cred. M-am simtit insa mai atrasa de germana, o limba « directa » ca mine. Imi era simplu sa ma exprim in germana. Gaseam cuvintele pentru a-mi exprima ideile la fix si fara limita de caractere. Nu mi-am imaginat ca o sa invat franceza vreodata. Sau poate doar pentru a intelege versurile unor cantece. Google translate facea insa totul usor cand vroiai doar sa intelegi. S-a intamplat insa asa, ca a trebuit ca sa ma exprim in franceza, sa pot sa zic celui pe care-l iubesc cum si-a facut loc acest sentiment in mine pentru el si cum creste in fiecare zi.

Acum 7 luni rosteam pentru prima data in fata calculatorului, cu castile pe urechi je suis. Ma inregistram si o luam de la capat. Mi-era greu sa fac diferenta intre je si j’ai. Cand am ajuns in Franta puteam sa zic ca “sunt romanc” si “cat costa”. De cand in Franta, lunile au trecut repede si zgomotul din jur a devenit o muzica placuta urechilor. Visez intr-o alta limba si ma trezesc vorbind-o apoi dimineata fara sa mai fiu constienta de asta, de ceva timp. Despre sentimentele mele vorbesc in muzica pe care dansez acum si scriu intr-o limba proprie.

Am acceptat ca numai cu 2 extreme as putea sa fiu in echilibru cu mine, aici. Schimbarea adresei postale din Tineretului in Montreuil a mutat mai mult decat niste perechi de pantofi dintr-un dulap intr-altul. Dupa 6 luni nu mai vad diferenta intre chinezi, africani si europeeni cu parul in toate culorile sau in a merge la vernisaje, muzee si la cinema in fiecare zi fata de o data pe saptamana. Ceea ce s-a schimbat nu se poate vedea cu ochiul. Acasa merg cu aceleasi haine luate cu mine de la Bucuresti si port aceeasi ochelari. Dar ochii mei vad altfel. Cum zice bunica « vad in ochii tai ca ai gasit binele ». Ce zice ea, ma amuza si pe mine. Nu va fie teama sa radeti. Si eu rad de mine in fiecare zi. Si scriu aici despre ce simt in limba cu care fac autodictare despre frustrari, prejudecati si autocompatimire, pe muzica pe care iubesc, adorm si ma trezesc fericita.

Nu ti se pare c-am inceput gresit?

Parca-i un oximoron tot ce-i legat de “blog“… Cuvantul asta ma-ncurca de cate ori vreau sa scriu ca scriu pe blog. Ma deranjeaza de cate ori as vrea sa-ti spun draga tie, scriitorule si stiu ca lumea ti-a pus deja eticheta: “blogger”. Ma enerveaza ca bunica ii zice bloc si crede ca-mi petrec noptile mutandu-ma din bloc in bloc.

La tine in cap cum suna?

Stiu ca o luna patrata nu poti sa-mi dai, dar niste oua patrate tot poti sa faci daca vrei.

- Mai e mult pana ajungem?

- Doar putin.

- Cat mai e?

- Putin, am zis.

- Pot sa vad de aici?

- Inca nu, dar e aproape.

- Cat de aproape?

- Nu foarte departe.

- Am trecut de jumatate?

- Da, mai avem un pic.

- Din cealalta jumatate am trecut de jumatate?

- Da.

- A mai ramas doar jumatate din cea mai mica jumatate?

- Suntem foarte aproape acum.

Aproapele asta este atat de departe. Am obosit.

Dar mi-am facut un caiet de teme. L-am ales cu grija, sa fie colorat vesel, hartia sa fie placuta la atingere si galbuie de la-nceput, sa nu-mi dea impresia c-a trecut mult timp de cand n-am mai apasat cu varful pixului pe ea. Un caietel micut ce-i drept, dar pe care vreau sa-l port cu mine zi de zi.

Stiu ca notele vor fi mici de pe acum, pentru ca tema e grea si nu intodeauna iti ies problemele sau cuvintele ca sa gasesti raspunsul la ce vrei de la tine si ceilalti ca sa fii fericit. Pentru ca da, stiu ce-as vrea sa mananc deseara. Stiu deja c-o sa-mi fac o salata cu somon si asta pentru ca mi-a facut cineva o pofta teribila cu un meniu la o terasa unde-arata bine, dar nu se servea. Nu e asta. Nu e nici macar merisorul parfumat, care-mi desface narile si ma-nveseleste c-o nuanta. As vrea mai mult, sa stiu ca ce vreau, este ce vreau eu, fara sa-mi faca cineva pofta sau sa-mi dea idei de ce-as vrea, sa-mi sugereze subtil ca mi-ar trebui si asta sau poate ar trebui sa-mi cumpar asta ca sa ma simt mai bine. Nu stiu nici daca vreau macar acum, cand sunt mare sa bat din picior si mama sa-mi ia repede vata de zahar pe bat sau daca vreau sa ma tin de rochita in continuare si sa-mi rotesc o bucla in fata ei, pana-si da seama ca m-am oprit la vata cu un rost.

De astazi n-o sa mai uit caietul de teme acasa si nu mai inventez scuze.  O sa si trisez poate si-o sa va rog sa ma ajutati la teme pentru ca n-am avut timp sa ma ocup de ele. Si daca iau nota mica, tot nu raman fara lectii invatate.

Sunt indragostita de profesie. Am un cv romantic si iubesc primavara la nebunie. Si da, stiu ca dragoste ca-n filme nu exista. Dar imi plac si scurtmetrajele iubirii. Azi, de Dragobete, imi plac gesturile mai mult decat cuvintele:

azi e gri si portocalie, si rosie

caut altceva.

poate o culoare transparenta?

cauta si tu aici.

Copii fiind vroiam să ne dăm mari. Şi inventam tot felul de gogomănii pentru asta. Brandul personal pe atunci se măsura în numărul de centuri negre la karate şi catralioanele măsurate cu rigurozitate pentru orice.

Am crescut şi am schimbat registrul, dar jocul a rămas acelaşi. Avem un brand care se dă şi el mare. Pentru asta cineva a inventat o nouă gogomănie: expresia “rulează fin”.  N-am reuşit să găsesc o definiţie nici măcar în dicţionarul urban, dar ce ştiu e că-i de bine. Adică dacă brandul tău e mişto, înseamnă că “rulează fin”.

Vezi aici care branduri rulează fin printre bloggeri.

Daydream se numeşte template-ul acestui blog. De multe ori am spus că îl schimb pentru că nu are nici widgets, nici nimic. A trecut aproape un an şi nu l-am schimbat, pentru că îmi place. E ceva la el care mă face să trec peste aspectele tehnice lipsă. Daydream este şi persoana de lângă mine care mă ajută să visez şi să zâmbesc chiar şi în somn.

Daydream este ideea s-a conturat într-o zi obişnuită în care m-am trezit că, în timp ce mă gândeam la ceva frumos, am început să zâmbesc de una singură. Mi-am imaginat o colecţie de gânduri frumoase şterpelite de la oameni relaxaţi… mi-am imaginat culorile vii, pleoapele închise peste visele lor, izolându-i de gălăgia de afară – clipele în care nu mai există materie aşa cum o ştim şi fiecare îşi dizolvă grijile, neliniştile şi dorinţele într-o linişte frumoasă, numai a lui. spune Alexandra Sandu, autoarea proiectului Daydream, lansat ieri.

Trebuie să recunosc că Daydream este mai mult decât un proiect pentru mine. Aşa cum cred că este şi pentru Alexandra. Iar ca proiect e unul dintre cele mai frumoase proiecte pe care le-am văzut în ultima vreme şi sunt sigură că vor fi la fel de mulţi doritori ca şi mine care să intre în proiect. Toţi visătorii sunt şi vor fi aici.

Despre cuvinte eu ştiu 3 lucruri importante:

1. Ştiu de la mama că e bine să faci sandwich de cuvinte, ca să fii diplomat: tre să pui un cuvânt bun la început, apoi să transmiţi partea urâtă şi să acoperi la loc cuvintele într-o poleială de cuvinte frumoase.

2. Ştiu de la Dan Puric că nu este musai să foloseşti cuvinte ca să transmiţi ceva şi uneori tăcerea vibrează mai tare în suflet şi atinge mai repede gândul decât cuvintele.

3. Ştiu de la Monica de poveştile cele mai frumoase care se fac din cuvinte simple.

Şi mai ştiu de când eram mică şi făceam asta des, că un cuvânt, dacă este rostit de multe, multe ori, el moare.  Ce mai rămâne din el este un sunet şi în minte el nu mai are nici rost, nici înţeles.

Şi dacă zici de prea multe ori te iubesc, e la fel…