Roxana Rugină

La mine acasa, in Braila nu era o problema sa ma plimb cu bicicleta. Faceam curse pe vad spre Dunare si ma plimbam pe toata faleza de-ndata ce iesea primul fir de verde din pamant. In Bucuresti mi-a luat 4 ani pana sa-mi cumpar o bicicleta. Si mi-a mai luat 2 luni pana s-o iau cu mine la serviciu. Azi am scos-o in lume, dupa ce o tineam doar pentru parc si piata de duminica.

Traseul: bd. Tineretului (intersectia cu Vacaresti, unde stau) spre Floreasca (unde muncesc).

Opriri: str. Nicolae Filipescu (unde am lasat o cheie de la mansarda cu evenimentu’) si str. Michelet (pentru o scurta vizita la prietenii de la Klever Travel).

Durata totala: 1 h

Am ales initial banda de biciclete si am ocolit pe Splai in sus, apoi am mers spre Rosetti in rand cu masinile. Pentru prima data eram singura pe langa masini, in Bucuresti. Mi-am dat seama cate reguli nu stiu si ca ar trebui sa le invat. Afara de asta m-am enervat foarte tare pentru ca pe benzi oamenii nu se dadeau la o parte iar masinile nesimtit parcate parca nu se mai terminau. Stiu ca nu e vina lor si mai stiu ca nimeni nu se gandeste sa faca benzile astea pentru a putea fi folosite. Ca sa intelegeti bicicleta mea este una cu roti de 14, pliabila. Buna de urcat cu liftul si luat la brat oricand, dar foarte greu de urcat pe borduri inalte. De aici si frustrarea mea cu benzile, care pe langa fatul ca sunt degeaba acolo, se termina brusc la prima intersectie, fara nici o panta.

In orice caz, am ales strada. Si am simtit ca zburam cand treceam pe langa coloanele de masini. Din cand in cand mai coboram cu picioarele pe pamant la propriu, pentru ca taximetristii deschid portierele de parca biciclistii sunt o specie de musculite mici pe langa ei.

In final pot sa zic ca am ajuns plina de enrgie la birou, dar si plina de praf si mai multi nervi decat as avut daca citeam politica in metrou. O sa repet figura si vreau sa cred ca-ncet, incet o sa vad coloane de biciclisti printre masini si nu invers. Si poate in curand o sa facem ceva si cu bordurile, si cu benzile, si cu masinile care parcheaza pe ele si cu tot ceea ce i-ar face pe cei care aleg bicicleta sa nu se mai simta ca-ntr-un trial bike pe strazile din Bucuresti.

Ma tineam de mult sa scriu o poveste, dar pentru ca n-am apucat inca, elful mi-a luat-o inainte. A scris asa frumoos, ca n-as putea sa nu va dau si voua sa vedeti cum e cu pesticus prietenus.
Mai ales ca incepe cam asa…”febletea mea: pestele capsuna. Pestele capsuna este mai delicat decat un strop de ploaie. Cu toate acestea, pestele capsuna are curajul de a vedea haul si a zambi strengareste cand lumea se prabuseste.”
Continuarea speciei aici.

Cuierul meu de acasa s-a rupt. Nu mai sta drept de vreo cateva luni, iar eu nu am timp sa-i dau un pic de atentie. Probabil c-a obosit si el sa mai poarte pe umerii sai greutatea hainelor noastre. Cuierul e cam singuratic de fel, sta mereu retras in coltul holului si cand deja e prea multa lume in jurul lui, incepe sa se strambe. Cu toate astea pare la fel ca si noi: iarna e trist si cocosat de frigul adus in gecile noastre, iar vara ca orice om se inveseleste si el.
La fel ma gandesc si la pisalogul de usturoi, si la fundul de lemn pe care taiem de toate, si tot asa, da fara cuvinte s-a gandit si Misty Belardo.

Mai multa inspiratie aici.

“Urmatorul tren in directia Preciziei soseste in statie la linia 1, in 2 minute”

- Ce? Tren? Ce mai e si asta?

- E cam intuneric aici, prietene! In loc sa pui intrebari mai bine hai s-o tulim de-aici.

- Uite colo sus o creanga…hai!

- E cam rece si alunecos, nu cred ca stam bine. Nu vrei tu sa cautam un alt copac?

- Wow, da’ ce se misca acolo?

- E un rau din metal care curge in sus. Oamenii se aseaza cu picioarele si raul ii duce in sus la soare.

- Eu n-am mai vazut asa ceva, randunico!

Nici eu nu am mai vazut 2 randunele la metrou, pana azi. Ma intreb daca o sa vina cineva sa le scoata de acolo…

Sunt indragostita de profesie. Am un cv romantic si iubesc primavara la nebunie. Si da, stiu ca dragoste ca-n filme nu exista. Dar imi plac si scurtmetrajele iubirii. Azi, de Dragobete, imi plac gesturile mai mult decat cuvintele:

O fată şi-a pozat faţa timp de 3 ani. A făcut un film apoi şi-a fost nominalizată la Festivalul Webby. Îl puteţi vedea şi voi mai jos.

Nu pot sări 2 căsuţe deodată, doar pentru că trebuie să termin şotronul. Mă joc, doar dacă-mi place. Nu pot te uit, dacă mi-ai luat-o inainte trişând şi nici nu mă mai joc cu tine, dacă văd că nu eşti corect. Mă oftic când vrei doar să câştigi, să iei premiul şi să pleci.

Am obosit să stau mult într-un picior şi fără sprijin. Sunt trist pentru că nimeni nu mai joacă şotronul.

Jocul ăsta nu-mi mai place.

După evenimentul RoNewMedia m-am oprit un pic să mă întreb: o fi bine sau o fi rău că:
1000 aproape – 912 mai exact, oameni mă urmăresc pe Twitter
383 de prieteni continuă să se înmulţească pe Facebook
zilnic primesc 3 invitaţii la un eveniment, dar sunt prea obosită să merg la vreunul
sprijin cauze online, dar nu ajung să donez sacul de haine şi încălţăminte pe care le ţin pentru asta de atâta timp
de 3 zile nu mi-am mai verificat adresa personală de mail
de 1 săptămână nu am mai postat nimic aici
de 3 luni nu mai am timp de blog
de 1 an mă schimb şi cresc şi descopăr minunata lume a social media
de 2 ani citesc prea mult bloguri şi prea puţine cărţi
de 14 minute scriu la acest post, dar nu am 14 minute pentru masa de prânz.

Daydream se numeşte template-ul acestui blog. De multe ori am spus că îl schimb pentru că nu are nici widgets, nici nimic. A trecut aproape un an şi nu l-am schimbat, pentru că îmi place. E ceva la el care mă face să trec peste aspectele tehnice lipsă. Daydream este şi persoana de lângă mine care mă ajută să visez şi să zâmbesc chiar şi în somn.

Daydream este ideea s-a conturat într-o zi obişnuită în care m-am trezit că, în timp ce mă gândeam la ceva frumos, am început să zâmbesc de una singură. Mi-am imaginat o colecţie de gânduri frumoase şterpelite de la oameni relaxaţi… mi-am imaginat culorile vii, pleoapele închise peste visele lor, izolându-i de gălăgia de afară – clipele în care nu mai există materie aşa cum o ştim şi fiecare îşi dizolvă grijile, neliniştile şi dorinţele într-o linişte frumoasă, numai a lui. spune Alexandra Sandu, autoarea proiectului Daydream, lansat ieri.

Trebuie să recunosc că Daydream este mai mult decât un proiect pentru mine. Aşa cum cred că este şi pentru Alexandra. Iar ca proiect e unul dintre cele mai frumoase proiecte pe care le-am văzut în ultima vreme şi sunt sigură că vor fi la fel de mulţi doritori ca şi mine care să intre în proiect. Toţi visătorii sunt şi vor fi aici.

Mâine ar fi ziua D

Mai multe vă dezvăluie Libertatea