Roxana Rugină

Să te regăseşti pe tine este o expresie anacronică, cred eu. Şi asta pentru că de mult încerc măcar să mă găsesc. Nu ştiu unde să mai fiu: pe blog, cu prietenii, la un film cu o persoană dragă sau în scaunul roşu incomod de la birou cu un ochi pe twitter şi altul pe mail. Nu prea mai scriu aici, deşi îmi doresc zilnic să vă mai spun câte-o poveste sau o veste. Mi-e teamă că fiecare zi mă schimbă şi într-o zi nu voi mai şti cine sunt. Mi-e teamă că nici ceilalţi nu mă mai cunosc, pentru că timpul este prea scurt să ne vedem zilnic. Mă simt străină de oraşul meu drag şi de mulţi prieteni vechi pe care îi văd prea rar.

Am un atelier de arheologie de ceva timp. Zilnic îmi iau lopăţica şi sap căutând ceva. Am ajuns în căutări prin Maroc şi prin multe alte locuri frumoase care sunt şi mai aproape de noi decât Africa, am olărit, am pictat, am colorat zilele şi-am descoperit că ele sunt goale fără îmbraţişarea cuiva drag. Am încercat să-ntorc lumea pe dos şi dovada o aveţi într-un filmuleţ la care m-am chinuit juma de oră să-l editez cu talentele mele nebănuite. Vă las să-l urmăriţi, iar eu mă duc să mai sap

Googling yourself is like masturbation: everyone does it, but it’s still embarrassing to get caught.

Ego-Surfing este unul din cele 15 cuvinte nou introduse in dictionarul englezesc. Mai multe găsiţi aici că nu despre asta vorbim acum.

Chiar zilele trecute făceam asta şi într-una din pagini am dat peste un proiect mişto: Noi Primii – un proiect la care am lucrat în facultate simulând o organizaţie virtuală. Mi-am adus aminte de multe alte proiecte şi nopţi petrecute lucrând în echipă. Mi-am dat seama că acele nopţi au rămas de pomină şi că de acum se apropie sfârşitul. Nu sfârşitul lumii ci doar al unor vremuri de studenţie.
Pentru mine n-au fost doar ani de facultate dar mă bucur că i-am trăit aşa: cu ceaiul bun şi dulceaţa de la Ioa şi Patri, cu nimeni alta decât Ioa din Deva, cu Radu “centrul universului de la motoare” , cu Mihai care într-o zi o să ne invite la concertele lui după ce nu vom mai fi colegi, sper, cu Anca cea cu poşete colorate şi cizme drăguţe, cu Mara cea mai frumoasă şi deşteaptă din grupa 8, cu Alina care acum e departe în Japonia şi ne e dor de ea, cu Ruxy Muxy, cu filozofiile şi cocktail-urile lui Alin, cu simpatica Raluca, cu Corina care vorbeşte mult şi frumos şi tare, cu tot timpul care era indiferent de apropierea deadline-urilor, cu Irina care pleacă în Danemarca şi pe care o voi vizita la anul , cu Marga cea cu ochii ca margelele, cu Cristina – fată dragă, cu Sabina şi twister-ul de la Green pe terasă, cu Cătălin şi Iulia şi Nico şi Nona şi Mara cu care am statla un ceai şi multe cuvinte doar odată, cu Ana şi Maria pe care le ştiu din liceu şi îmi sunt tare dragi, cu Carmen şi cu  toţi cei pe care i-am omis din grabă şi de care îmi va fi dor când nu vor mai fi nici seminarii în Povernei, nici cursuri la Polizu, nici examene, nici proiecte de o sută de pagini, nici nopţi albe, nici planuri de campanie, nici.

Of mare şi lângă el întrebarea: când ne-am făcut atât de mari deodată?

Zi de zi trecem pe lângă oameni cu poveşti uimitoare. Pe câţiva îi evităm cu privirea pentru că ne întristeză, pentru că sunt cerşetori, pentru că miros, pentru că nu ne place de ei… Dar şi ei sunt locuitori ai oraşului. Nu ne gândim prea mult la povestea lor, de ce au ajuns aşa şi preferăm să-i evităm făcând acte caritabile la cocktail-uri de strângeri de fonduri sau campanii de CSR.

Citeam în Esquire odată, un interviu cu un CEO care întrebat ce ar face dacă ar rămâne în stradă, a răspuns mi-aş cumpăra cel mai scump costum şi m-aş duce la un interviu cât mai repede, oriunde. Pentru că după o săptămână de stat în stradă nimeni nu te mai primeşte la un interviu şi de aici până la degradarea umană, nu e decât un pas.

Filmuleţul următor realizat pe străzile din New York e valabil oriunde sunt oameni. Oameni de toate felurile, de care ar trebui să ne pese. Aştept păreri dacă ştiţi cum îi putem ajuta pe unii care n-au rămas decât cu ce au pe ei dar îşi vor viaţa înapoi.

O ţigară lângă cafea …ţi-aş cânta aşa

Viaţa e o muzică pe tre’ să dansezi lent. Viaţa e frumoasă când guşti prezentul din plin. Nu te grăbi. Câteodată vârtejul lucrurilor ce ţi se întâmplă te ridică deasupra lucrurilor cu adevărat importante de care ar trebui să te bucuri.
Mai frumos ne spune autoarea poeziei de mai jos – o fată, bolnavă de cancer în stadiu terminal, după cum scrie CPT aici.

DANS LENT

Ai privit vreodată copiii într-un balansoar?
Sau ai ascultat zgomotul ploii
când cade pe pământ?
Ai urmărit vreodată zborul
în zig-zag al unui fluture?
Sau ai observat soarele
când dispare în noapte?
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa atât de repede.
Timpul e scurt.
Muzica nu va dura.
Parcurgi fiecare zi în zbor?
Când spui “Cum te simţi?”
asculţi răspunsul?
Când ziua s-a sfârşit
te întinzi în pat
cu sute de gânduri
care îţi trec prin cap?
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa atât de repede.
Timpul e scurt.
Muzica nu va dura.
Ai spus vreodată fiului tău
“o facem mâine”?
fără să îţi dai seama în grabă,
de părerea lui de rău?
Ai pierdut vreodată legătura,
ai trăit o prietenie
care s-a sfârşit pentru că
tu nu ai avut niciodată timp
să suni şi să spui “Bună”?
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa atât de repede.
Timpul e scurt.
Muzica nu va dura.
Când alergi atât de repede
ca să ajungi undeva
îţi pierzi jumătate din plăcerea de a merge.
Când alergi tot timpul
Ziua e ca un dar niciodată deschis,
aruncat.
Ascultă muzica.
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa atât de repede.
Timpul e scurt.
Muzica nu va dura.

Cât eşti mic, ai parte de o lume frumoasă şi bună. Odată ce creşti mare, lumea parcă se măreşte şi ea. Nu mai vezi doar jucăriile şi prietenii de joacă, nu mai ai părinţi care să-ţi poarte de grijă şi casa ca loc preferat de intors acasă. Intrăm într-o lume în care zâmbetele sunt trase de colţurile gurii şi oamenii se gândesc să facă ceva bun doar ca …desert.

Nu ne dăm seama că toate activităţile astea de zi cu zi ne fac mici de fapt. Şi uite aşa uităm că afară e o lume mare cu nevoi şi mai mari. Şi mai dureroase sau mai importante decât ale noastre. Uităm că viaţa e primul cadou primit şi că de cadouri ar trebui să ne bucurăm cel mai mult.

Despre cadouri am mai scris şi voi mai scrie. Pentru că ele sunt acele chestii mici, prin care vezi lumea zâmbind. Un cadou nu tre’ să fie mare, scump sau să se potrivească la fix persoanei căreia i se adresează. Dar tre să fie cu bun gust şi dăruit din inimă. Ca să vă dau un exemplu: un băiat îi dăruia unei fete într-o zi oarecare un băţ de chibrit pe care scria mic, te ador. Şi acel scris micuţ a făcut mai mult decât o sută de cuvinte şi băţul chiar a aprins un foc. În inimă.

Cadourile sunt nişte gesturi mărunte pe care dacă le faci din suflet, sincer şi fără motive ascunse, se întorc înzecite spre tine. Un cadou este pe lângă scopul lui şi un ceva bun pe care-l faci tu ca om, pentru un alt om. Cu cât faci mai des ceva bun, cu atât începi să te simţi mai bine. E un egoism bun pentru toţi, ai putea zice. Că faci ceva frumos care te face şi pe tine să te simti bine. Şi lumea e mai bună in the end.

Personal, nu prea am timp să ies la soare decât în week-end. Aşa că incerc să fac ceva bun de la birou. Sunt foarte multe ONG-uri, fundaţii, asociaţii şi cauze care au nevoie de sprijin. Sunt şi mai mulţi oameni pentru care aş vrea să fac ceva. Dar ce pot face eu, stă într-un gest mic. Un gest frumos şi un prim pas înspre o lume mai bună.

Mie imi place să fac cadouri. Cu sau fără ocazie, frumoase sau utile, scumpe sau doar simbolice. Nu contează! De când am descoperit Charity Gift, cadourile înseamnă şi mai mult pentru mine. Pentru că Charity Gift sprijină o cauză prin fiecare cadou pe care eu îl cumpăr. E simplu! Eu cumpăr un cadou şi un procent din valoarea lui se duce către copii cu nevoi speciale sau oameni mari cu probleme de sănătate sau spre protecţia animalelor. Şi dintr-o plăcere ajung să fac un cadou frumos şi mult bine pe lângă. Oricum facem cumpărături online, oricum de sărbători cheltuim bugete enorme pe cadouri. De ce să n-o facem cu responsabilitate şi cu dragoste faţă de cei care nu mai speră decât la o mână de ajutor întinsă. Întinde mâna şi poţi ajuta cu un singur click. Cu Charity Gift poţi face cadou o speranţă acelora pentru care mâine e prea departe să-l mai ajungă. Fă şi tu un cadou azi!

P.S. Acest post face parte din campania de 1000 de euro câştigată în cadrul unui concurs realizat de HotCity şi este cadoul meu pentru mâna de oameni voluntari la acest minunat proiect CharityGift.

1.  Deschizi ochii.

2.  Te uiţi spre cer pentru 10 minute.  Tot timpul ne uităm în oglindă.  De ce să nu facem asta spre cer?

3.  Zâmbeşti pentru că vezi soarele sau chiar şi norii. Zâmbeşti pentru că le poţi vedea.

4.  Te gândeşti la toate problemele şi le spui să stea liniştite că te vei ocupa de ele.

5.  Te uiţi la oamenii pe lângă care treci sau cu care vorbeşti. Da chiar te uiţi la ei.  Şi te gândeşti că fiecare e minunat în felul lui.  Ai putea chiar să-ţi imaginezi povestea lor.

6.  Faci ce e de făcut şi puţin din ce-ţi place şi mai ales încerci să le faci bine pe toate.

7.  Când nu mai poţi iei o gură de aer, una de apă şi ceva dulce.

8.  Numeri paşii spre casă şi mai adaugi câţiva prin parc dacă simţi nevoia.

9.  Îi îmbrăţisezi pe cei dragi când ajungi acasă. Te simţi bine.

10. Zâmbeşte!

Ieri a fost un joc cu cateva bucati de culori pe hartie si sfoara pe care intindeam zambetele cu lipici. Si ma gandeam la ce spunea Blaga, ca omul are 3 fete:

Copilul rade: “Intelepciunea si iubirea mea e jocul!”

Tanarul canta: “Jocul si-ntelepciunea mea-i iubirea!”

Batranul tace: “Iubirea si jocul meu e-ntelepciunea!”

Eu cred ca ar trebui sa ne jucam zilnic la orice varsta.

Cateodata e bine sa vezi cum faci lucrurile sa fie mai usoare.

via miri.

Nu stiu cine, unde si cum mai studiaza codul bunelor maniere. Si chiar daca ar mai fi oameni din astia, tot n-ar fi de ajuns ca sa schimbam lumea.

Sambata am fost la Ateneu. Si dupa fiecare din primele doua parti de concert cineva din sala striga “Bravo Mircea!” si “Hai Mircea”. Si ce puteai sa-i faci? Uite ca noua civilitate este un proiect foarte misto despre toate astea si mai multe.

Si cum spuneam intr-un post anterior de chestiile care nu-mi plac la oamenii indiferenti fata de mediu, aici imi continui ideea cu lucruri care despre care mi-ar placea sa scriu ca se intampla, dar nu se intampla:

1. La metrou, lumea sta pe partea dreapta, in timp ce pe stanga se urca sau se coboara.

2. Tot la metrou intai se iese apoi se intra. Ca de altfel in orice incapere.

3. Cine fumeaza pe strada arunca chistocul la cos. Nu la radacina copacului, nici in balti.

4. Soferii nu claxoneaza nervos si nu uita ca mai exista si pietoni.

5. La noi nu se intampla totul automat si se mai sta si la coada. Dar stim ca pentru a grabi lucrurile trebuie sa fim ordonati si ii respectam pe ceilalti.

6. Pe strada nu se arunca ambalaje. Nicodata. Nici pe autostrada, ca viteza nu le dizolva.

7. Scuze si multumesc sunt deja obiceiuri enervante.

Scuze daca repet chestii pe care le stim cu totii si multumesc daca faceti ceva sa schimbati lumea.

O colega imi povestea cum a facut un experiment in weekend, lasand 2 scaune proaspat vopsite la scara, sa vada de cineva le fura au ba. Concluziile au fost de bine. Si asta inseamna ca lumea se indreapta spre civilizatie.