Roxana Rugină

Astazi pe twitter vindem laptop-uri, inchiriem camere de apartament, dam rt la un articol misto sau ne vorbim sa ne vedem la un tweet meet pac deseara. Nu mai generalizez si pentru fb ca asta trebuie sa fie introducerea aia scurta despre miezul articolului. Partea cu despre ce incerc sa scot in evidenta aici se refera la donatii ca forma de activism online din Romania, propunand cateva intrebari si o viziune pe temen lung.

In reteaua ce mai fac, ce mai faci, ce mai cred, ce mai zici numita web cu terminatie 2.0 se intampla multe schimburi de informatii despre citesc si vreau sa scriu. Punand cap la cap experiente…vineri seara am avut cativa prieteni invitati la o cina. In timp ce fiecare zicea ce nimicuri a mai facut, incercand sa le prezinte ca si cum ar fi treburi serioase de care se simte mandru, unul dintre prieteni scoate un sunet grav, semnaland ca acum si-a adus aminte ce a uitat sa faca. La intrebarea ce se intampla, raspunde ca a uitat sa doneze la telethon.

Ca un observator grosolan al zambetelor si frustrarilor colorate purtate de obiceiuri civilizate, eu il intreb de toate despre telethon-ul asta frantuzesc. Aflu ca aici maratonul de donatii este de-o seama cu mine, nascuta in 87 si ca tipul asta, din fata mea doneaza de ceva ani la rand, in fiecare decembrie a anului. Zice ca daca el si altiii ca el n-o fac, bolile rare nu vor avea nicodata fonduri alocate cercetarii si tratarii celor afectati.

Plecam de aici intr-o aventura periculoasa de dezbateri despre evolutia umanitatii. Dar asta nu e ”subiect de blog”, asa ca il las deoparte. Intorcandu-ma la ale mele, observ cum de cativa ani, luna decembrie transforma blogosfera romaneasca si paginile de facebook intr-o mare colectare de fonduri prin sms pentru Nicu, Alinuta, Andrei si multi altii, de obicei copii de cateva luni si pana la 10 ani, dar nu numai, toti cu probleme grave care nu pot fi rezolvate fara cateva zeci, sute de mii de euro.

Lasand iarasi deoparte alte aspecte mai critice si prea generalizatore despre profesionalismul bloggerilor din Romania, vreau sa remarc partea pozitiva a acestui comportament de ‘’turma’’ care se exprima online. Zic turma, pentru ca termenul mi se pare cel mai potrivit in contextul acesta si pentru ca sper ca cititorii blogurilor si restul de utilizatori de platforme care impartasesc ganduri trecute printr-o tastatura si un click, sa urmeze o cauza buna si s-o sustina, daca pot, fara sa se uite inapoi, in stanga sau dreapta.

Vad asadar multi bloggeri care chiar si pentru cateva zeci, sute de cititori se straduie sa prezinte un caz, sa ceara ajutor cum poate el/ea mai bine. Ei sunt singuri, dar nu putini incearcand sa schimbe ceva, acolo unde sansele de viata sunt determinate de calcule de zero-uri adaugate la coada unei sumei de colectat poate in cateva ore, zile sau luni.  Admir din ce in ce mai mult oamenii astia care scriu si n-au o expunere  nationala precum un post de televiziune si totusi aloca zilnic sau macar o data in an din timpul lor pentru mobilizarea celor din spatele ecranelor. Felicit optimismul cu care spera sa stranga sume de neconceput pentru o singura persoana, in timp ce pe post vedem sinucideri spectaculoase si crime din care se face rating.

Observatia mea simpla, imi spune ca bloggerii acopera aici o functie care in tarile de mult democratizate, este indeplinita de media traditionala.  Si cred, prin urmare ca acest tip de comportament, nu este de neglijat.

As vrea prin urmare sa-i intreb pe cei care doneaza sau sustin cause de cativa ani buni, de ce nu exista o platforma colaborativa de strangere de fonduri sau ajutoare de alt ordin decat financiar care sa reuneasca toate aceste eforturi? Sunt multi donatori care prefera anonimatul? Este bloggerul constrans de un cerc vicios, incearcand sa-si construiasca o reputatie (o cifra) prin implicarea in astfel de activitati sociale? De ce nu am utiliza in acest caz un sistem de influenta transferabila care poate fi masurat si utilizat apoi in cadrul unor colaborari viitoare pentru bloggeri proactive in campanii sociale?

Pentru incheiere, ma intreb si va intreb de ce nu incercam sa dam o amploare acestor initiative umane de apreciat si sa incurajam mai mult atitudinile si obiceiurile frumoase?

P.S. Am dat pe twitter sa vad cine ar fi de mentionat intr-o lista de 10 bloggeri care fac traditie pe marginea subiectului de donatii pentru cazuri de sanatate grave si nu am primit nici un raspuns inca. Oare toti 2400 de followeri sunt ocupati, oare nu intereseaza pe nici unul sau nimeni nu ma urmareste de fapt? Eu inca mai astept raspunsuri

Ieri m-am trezit ca-n fiecare dimineata cu un zambet larg pe buze si cu gandul: sunt in Paris, nu visez. M-am imbracat si-am coborat sa cumpar croissante de la patiseria din colt. Cum am deschis usa, femeia de servici m-a salutat amabil. Un Bonjour cu zambet si spus cu atata hotarare de parca-ti facea farmece sa ai o zi intr-adevar frumoasa. Am cumparat si croissante si pain au chocolat, si o bagheta si m-am intors cu toate acasa. Mi-am pus o cana mare de cafea si-am zis sa scriu. Dupa o luna in Paris nu stiu cum sa mai scriu cuvantul fericita. El ia atatea forme zilnic, incat mi-e greu sa tin blogul mai des. Lumea ma tot intreaba ce fac, imi spune sa scriu, primesc mail-uri la care nu am timp sa raspund, nu pentru ca nu vreau, ci pentru ca incerc atunci cand raspund sa spun cat mai multe. Deci o sa fie luuung postul asta.  Asa ca-mi organizez un pic emotiile : )) Cateva capitole – mostre de aici.

Introducere: eu si cu mine si absolutul

Inainte sa plec, am zis ca cel mai greu e sa te desparti de cei dragi. Asta dupa ce-am crezut ca cel mai greu e sa iei decizia de-a pleca. Cand am ajuns aici, am crezut ca cel mai greu o sa fie in prima luna. Si dupa prima luna am incetat sa mai cred in cel mai greu. Am inceput ca gasesc multe cea mai si multi cel mai in sens pozitiv. Nu stiu cand va fi cel mai greu, daca a fost sau nu, sau va veni, dar nici nu vreau sa ma mai gandesc la asta. Absolutul pozitiv e marca pe care-o voi folosi de-acum inainte. Eu cu mine am avut si zile mai proaste de cand am venit aici. Am fost racita si-am stat in pat vreo 3 zile si-atunci am avut timp prea mult incat am ajuns in Romania cu toate gandurile mele si-napoi. Si-am plans. Dar m-am intors. Inapoi pe picioare dupa tratament m-am gandit chiar ca mintea mea avea nevoie de un corp bolnav ca eu sa vad ca sunt foarte bine asa cum sunt si unde sunt si ca pentru toate e nevoie de timp si Roma wasn’t build in a day.

dar sa trecem la diverse care mai de care mai…

Capitolul 1: cea mai buna clatita din lume

A fost cu ciocolata alba, capsuni si fulgi de caramel la Marche ou Crêpe, Oberkampf. Abia astept sa vina si cei mai buni prieteni la Paris, sa mancam impreuna cele mai bune clatite acolo. Ca sa veniti mai repede, va fac un pic de pofta:

Capitolul 2: cea mai mare acadea si portie de ras

Dintr-un magazin cu produse home-made traditionale, uitate de taticii Carrefour-ului, am cumparat intr-o seara 1 acadea cat gura de mare. Jocul acadelei avea sa-i amuze si pe trecatorii care ne vedeau stand in fata unei expozitii Mois de la Photo cu acadeaua in gura incercand sa ghicim cuvintele dupa sunetele care ieseau din gura plina de expresii neintelese. Varianta cea mai funny e asa:

1. Se ia cea mai mare acadea
2. Se gaseste o injuratura (de preferat a se juca in alta limba)
3. Se spune cu acadeaua in gura
4. Se asteapta ghicitorul care s-o-nteleaga
5. Se da acadeaua mai departe

Capitolul 3: cea mai frumoasa zi de toamna

Te trezesti dimineata la tara, undeva unde si iarba pe camp parca e taiata si potecile sunt curatate, dar miroase a vaci si a fan. Bei cafeaua in foisorul de unde te uiti la florile de toamna din gradina, vezi bicicletele prafuite in garaj si te gandesti c-ar fi vreme sa dai din pedale. Incarci portbagajul cu ele, faci o plimbare cu juma de ora de stat pe iarba uda acoperindu-ti fata de frunze, intorci lumea cu fundul in sus, umfli apoi rotile la bicicleta si pornesti pe camp, fara destinatie. Plimbarea se termina seara, cand apune soarele si-auzi clopotele bisericii mai tare decat cele ale vacilor si te intorci acasa, sa bei un lapte cu miere cald si bun pentru gat. Tarziu te-ntorci in Paris cu gandul ca-ntr-o zi te vei muta la tara si vei avea timp sa pui la borcan rosii uscate cu ierburi aromate pentru tot restul anului.

Capitolul 4: cel mai prost film pe care nu l-am vazut vreodata

Cand nu stii cat de mare-i Parisul, alegi sa mergi la un capat de linie doar ca sa vezi o instalatie a unor artisti. La dus ai energie si-o sticla de limonada cu vin alb, asa ca timpul trece repede. Dupa vernisaj, petreci 1h30m in fund, cu capul pe spate, dormind pe fundalul usilor care se deschid din 2 in 2 minute. Te trezesti pe la mijloc cu “Tigancusa esti frumoasa, tingancusa mea” la bomba muzicala ambulanta a cersetorilor din metrou. Adormi la loc. Aproape de capat vezi in dreptul tau un cuplu certandu-se. Ea priveste in jos, el urla la ea. In fata 2 tineri se saruta. In ureche, iubitul iti sopteste: je t’aime.

Mairie de Montreuil, dupa cea mai lunga calatorie cu metroul. Aer curat si o tigara rulata. Home sweet home!

Capitolul 5: cea mai normala zi

Mergeam la ICR de dimineata, traversand Pont Alma cu turnul Eifel in dreapta mea. La plecarea spre casa mi-am luat un sandwich in rucsac, o ciocolata si-o sticla de apa. Am mers pe Champ de Mars si m-am oprit pe o banca. In fata porumbei si turnul, de jur imprejur, indragostiti, tineri alergand, copii jucandu-se si multa galagie. Ca sa evit aglomeratia m-am departat un pic si am luat stradutele din arondismentul 7 la rand, petrecand 4 ore in compania turnului din toate unghiurile, pe zi si pe seara, printre blocuri sau printre strazi, de-a-ntregul sau doar cu varful si lumina superba a soarelui de Paris reflectata pe cladiri.

Capitolul 6: cea mai buna sperietura

Vazusem in The Dreamers spiritul activist al francezilor, dar n-am crezut ca-l voi simti pe pielea mea atat de curand. O greva cu manifestanti extremisti, cordoane imense de politie, focuri, batai si urlete m-a trecut prin calduri si friguri ca nici cel mai dificil examen. N-as putea sa descriu ce-am simtit decat printr-un post la fel de lung doar despre asta. Va las s-aruncati doar o privire in cel mai cuminte colt al pietei unde se manifesta si unde ma aflam si eu.

In continuare: se cauta: Roxana Rugina

De mai bine de 30 de zile acum am inceput o cautare intensa. Nu am deadline si nici buget pentru acest proiect. Obiectivul e sa ma gasesc pe mine in Paris. Dificultatile sunt in momentele cand ma simt pierduta, fara sa stiu ca de fapt atunci ma gasesc. Din cautarile mele, notez multe observatii pe drum, intr-un caiet de bucurii. As vrea s-am timp sa scriu si-aici mai multe, dar stiu c-atunci n-as mai avea timp sa le caut. Deocamdata nu am gasit o alta metoda sa va spun mai des despre toate. In continuare mai am zeci de capitole, insa prea putin timp sa mai scriu.

Urmeaza.

Pentru cei ce nu stiu, a trecut mai bine de o saptamana de cand am plecat din tara pentru nu-stiu-cat-timp. Ma aflu in prezent in Paris si-am sa va povestesc acum, pe scurt, ce fac pe aici.

Daca ma intrebati exact ce fac, raspunsul e foarte simplu si la fel de exact: TRAIESC!

Nu supravietuiesc, nu ma mai amagesc cu munca in lipsa de viata personala, nu mai muncesc toata ziua fara sa stiu cum e soarele afara si cand incep sa cada frunzele, nu mai stau toata ziua, fizic intr-un scaun si psihic, in calculator, nu! Acum fac multe chestii mici, care-mi aduc bucurii mai mari. Sunt fericita sa pot fi si turista intr-un oras in care locuiesc, si copil intr-o lume de adulti, si iubita intr-o lume care nu mai stie sa iubeasca, si deschisa printre multi nationalisti, si sincera cu mincinosii, asa cum sunt eu.

Traiesc viata cu tot ce-mi da ea, in fiecare zi, regasindu-ma pe mine, intr-o lume noua si cunoscandu-ma asa: cum plang cand mi-e dor de mama, cum mi-e ciudat sa stau pe scaun langa un travestit, cum nu-nteleg de ce oamenii stau la cozi cu zambetul pe buze, cum ma enervez ca nici un site si nici un serviciu nu exista in engleza, cum incerc sa dansez acasa ca-ntr-un pubb la noi si mi se pare nepotrivit, cum vorbesc cu 20 de francezi intr-o seara si asta ma oboseste mai mult decat 2 zile nedormite, cum as face poze la orice din jurul meu, cum stau 15 minute la raionul de dulciuri pentru copii si cel al evreilor din Carrefour, cum caut disperata seminte cand vreau sa-mi aduc aminte de fetele d-acasa, din apartament, cum pfua….sunt atat de multe.

Sa renuntam la detalii, deci.

Merg la Institutul Cultural Roman din Paris zilnic, unde ma ocup de clubul de prieteni ai Institutului, de relatiile cu asociatiile franco-romane si de evenimentele culturale pe care le desfasoara. Sambata am avut primul eveniment in cadrul Ambasadei in colaborare cu Academia Teatrala din Paris, cu un caine pe scena care alerga prin toata sala la repetitii. In fine, detalii…

Incerc sa ma pun la punct cu media de aici, descopar artisti zilnic, lucrez alaturi de o echipa de oameni frumosi care la randul lor lucreaza pentru cultura romaneasca. Zi de zi am noi sarcini din care invat mecanismele de lucru intr-o institutie culturala si descopar, practic ce inseamna sa comunici despre patrimoniu, cultura, despre artisti si despre evenimente culturale. Aici nu mai dau detalii acum

Pe langa, iau cursuri de franceza la o asociatie din Montreuil, unde si locuiesc. Aici populatia este formata jumate din artisti intelectuali si jumate emigranti. Asa am cunoscut oameni din toate partile lumii: Algeria, Senegaali, Mali, Portugalia, Egipt, etc. Am intalnit femei care nu stiu sa scrie si sa citeasca, care nu stiu ce este ala cinema, care cresc 5-6 copii si-i duc la scoala si pentru care libertatea are cu totul alt sens. La cursuri am inceput deja sa vorbesc in franceza stricata de incepator. Ma uimesc de fiecare data cand construiesc propozitii cu cuvinte pe care nu le-am invatat, dar le stiu, pentru ca-mi vin natural. Sunt fascinata de cat de diferiti sunt toti oamenii de acolo si cate lucruri noi poti afla de la oameni, din-aia care nu se imbraca cool ca sa fie interesanti, ci sunt asa prin natura lor, pentru mine.

Serile mergem la expozitii, la prieteni acasa sau la un pahar de vin in oras. In prelungirea cursurilor, intalnirile cu prietenii sunt adevarate lectii de limba. Unii refuza sa-mi vorbeasca in engleza, ca eu sa-ncep sa practic franceza. Vineri am avut si petrecerea de bun venit si-o casa plina de francezi tare simpatici. Asa introduc zi de zi in agenda telefonica noi numere de telefon si-n viata mea, noi oameni.

Cu metroul merg aproape zilnic 2 ore si este de fiecare data ca prima data. Mai exact decat unitate in diversitate, nu cred ca poate exista o descriere pentru metroul parizian. De Paris n-am avut timp, decat sa-l vad in cateva fragmente pe unde-am avut si intalniri. Mi-am facut plan de bataie pentru luat la picior si caut timp ca sa-l pun in practica. Vreau sa aloc cate o zi pentru fiecare din cartierele de vizitat si tot timpul meu liber pentru cascat gura la casutele cu flori in geam, strazile inguste si locurile aerisite si mai putin sufocate de turisti.

In rest, acasa, iau lectii de gatit de la Nico. Incerc sa renunt de tot la ulei in mancare si descopar cam tot ce faceam inainte bun de papa, acasa, cu alt gust acasa de-aici (detalii, pentru dornici de detalii, pentru ceilalti sariti peste paranteza: rosiile sunt mai acrisoare de-ti strica mancarea chiar la final si au 4 categorii cu nusht cate feluri de smantana de nu mai stii pe care-o pui la ce si altele de genul). Cand avem timp facem o plimbare de seara cu bicicleta, sau ne uitam la film, sau inventam jocuri de cuvinte in romano-franceza.

Si-asa.

Vroiam sa-ncep a scrie postul asta cu raspunsul la intrebarea de ce-am plecat. Daca partea frumoasa cu ceea ce fac acum, nu-i de-ajuns, poate c-am sa explic intr-o zi si motivele pentru acolo nu puteam sa fiu mai fericita decat sunt aici.

Cand ma uitam la filmul realizat de Carlo Zanni, am vazut niste pui de porumbei la fereastra. I-am urmarit 10 minute si mi-a fost de-ajuns sa-mi dau seama c-as fi preferat sa nu fi fost un observator social media, ci poate unul in natura, mai aproape de porumbei. Am revenit la film si iarasi am ajuns la arta digitala si la modele comportamentale online si tot universul asta nou cu schimbarile de integrare a tehnologiei in natura noastra umana si invers…

In weekend vorbeam c-o prietena de taranii care ies prin sate, duminica la poarta si stau pe bancuta si sparg seminte. Ne gandeam cum unii mai ies si cu cate-o sticla de lapte sau un kilogram de rosii la vanzare. Cand eram mica, eu cautam semintele cele mai bine prajite si-mi aduc aminte legende cum ca alea de erau cele mai bune, erau facute cu “pipi de tigan”. Nu suna prea bine povestea, asa ca-i ignoram p-aia de mi-o ziceau si-aveam oricum o tanti simpatica si in varsta de la care cumparam mereu. Mergeam la 2 strazi distanta sa cumpar un paharel de seminte cu sare. Daca aveam bani, ii cumparam si bunicii sa-i fac surpriza. Pentru ea duminica era duminica, atunci cand se aseza in scaunel sa sparga seminte. Da, era si-o sarbatoare, asa. Altfel, ca orice zi…fara seminte.

Mai sparg si azi seminte, cand ma uit la film. Nu stiu daca ingraja mai mult sau mai putin decat floricelele, dar cred ca-s mai sanatoase. Si sigur sunt mai sanatoase decat tigarile. Insa de multe ori simt ca-i o rusine sa spargi seminte. Titus zice ca are si el momentele lui, dar nu pe plaja in Vama Veche. Daca strangi cojile de pe un stadion, dupa meci, se fac vreo 30 de saci de seminte sparte. Daca mergi pe santier, seminta e deja reflex.

Eu pot sa mananc alune oriunde, dar cand vine vorba de seminte, nu gandesc la fel.

Va intreb si pe voi daca spargeti seminte, ce statut au semintele la romani?

Nu stiu cat va atrag pe voi, dar pe mine ma fascineaza anumite proiecte de arta in spatiul public. Vorbeam acum ceva timp de proiectul “Hai sa coloram!” . Va mai bazai la cap cu asta si va mai dau si idei. Uite cycle art in Paris:

Balade commando à Belleville
ÎncÄ�rcat de artespacepublic. – Independent web videos.

In vacanta.

Din seria am vazut si proiectii potrivite la teatru:

El i-a luat Ei un inel. Inelul nu era nici din ala de aur si nici n-avea diamant. Dar inelul ala avea o poveste:

“si s-au casatorit si-au trait impreuna fericiti pana la adanci batraneti”