suntem noi diferiti cand ne regasim atatia in acelasi cantec?
fiecare poveste e unica si daca s-au mai scris atatea carti despre acelasi gen de iubire?
ca-n filme e ca-n viata daca tot viata a fost sursa lor de inspiratie de la bun inceput?
Daca ati vazut Julie & Julia stiti ca Julia Child este de fapt o femeie foarte inalta atat in realitate cat si in film. Asa de inalta ca nimic nu i se potriveste: hainele parca-s niste saci lungi aruncati pe-o scandura, masa peste care sta aplecata sa taie ceapa o cocoseaza, patul nu-i ajunge pentru picioarele care-i atarna si nici macar sotului ei nu-i sta bine pe langa ea.
Eu sunt undeva la polul opus cu picioarele mele scurte, dar mereu usor de strecurat pana si-ntr-o valiza. Mi-aduc aminte ca si la aterizarea cu parapanta pentru prima data, in loc sa opun forta parapantei, eu m-am facut un ghemotoc mic intrand printre picioarele copilotului ca o minge. Pe mine una, nu ma derajeaza statura mea, dar recunosc ca evit sa stau langa o persoana gen Julia Child 
Mai am si alte avantaje de inaltime: m-alinta lumea tot timpul zicandu-mi piticu’, micuta, copilu, aia mica. Iar cand cineva ma face pitica cu rautate, ma gandesc doar c-a vrut sa spuna “miniona” si deja suna mai bine in capul meu. Unei femei cu picioare lungi nu trebuie doar sa-i soptesti fanteziile tale, dar de alintat ma intreb eu, miniona, cum o alinti?
Mă bucur că am avut timp să trec prin criza adolescenţei rebele, când purtam numai blugi negri cu bocanci în picioare vara şi unghii date cu ojă tot la fel de neagră, pentru că acum mă bucur de orice pată de culoare frumos pusă undeva. Aşa descoperit o fată aici care ştie să dea un gust plăcut vieţii pictând lucrurile din jurul ei în culori vesele.
Lucru de mână ne ţine fizic ocupaţi şi mai liberi cu capul. Şi cum croşetatul e din nou la modă, mai jos un coş de cărat cele necesare într-ale activităţii.
Sursa aici.
Am văzut 2 filme din categoria FA (fără adjectiv, pentru că ce consider eu normal poate fi ofensator sau cel puţin ciudat pentru alţii şi invers ). E vorba de seria Art Shock, respectiv The Human Canvas şi Is Bad Art for Bad People. Vi le recomand în eventualitatea în care sunteţi curioşi să aflaţi cum puteţi explora corpul uman din punct de vedere artistic. Repet, artisticul făcând parte tot din categoria FA.
Dacă plac filmele, poate vreţi să-ncercaţi şi ceva mai nou cum ar fi tatuajul globului ocular. Iată tehnica:
Şi dacă vi se pare cam mult, poate încercaţi ceva mai lejer la Spunk. Şi ca să vedeţi cât de bine se pricep la chestii din-astea:
În Paris, oamenii nu se mai uită la oameni în metrou. Au apus vremurile când chiar şi cu căşti în urechi, se mai uitau unii la ceilalţi. Acum se uită în telefon. Şi n-ar fi nimic rău în asta, pentru că practic folosesc acel timp verificând mail-ul sau cititnd. Ce mă sperie un pic e uitatul în telefon, atunci când mergem pe stradă.
Într-o zi trebuia să ajung într-un loc şi ca să verific unde e, dau să deschid laptopul. Julia îmi spune că are ea o hartă a Bucureştiului, dar eu refuz. La ceva timp eram în Paris şi căutam o străduţă pe hartă. Mă fascinează tehnologia Metro Paris 3.0 Iphone şi te ajută enorm când cauţi centrele de biciclete, de exemplu, dar pentru mine bucuria descoperirii unui loc cu ghidul în mână nu se poate măsura în timp. Oi fi de modă veche, dar Parisul e mai frumos cu ghidul în mână.
O fată şi-a pozat faţa timp de 3 ani. A făcut un film apoi şi-a fost nominalizată la Festivalul Webby. Îl puteţi vedea şi voi mai jos.
Denis Waitly spunea despre capacitatea de a te entuziasma c-ar fi “o calitate spirituală venită din interior”. Eu nu vă zic decât să lăsaţi entuziasmul liber, să se vadă la exterior, atunci când vă bucuraţi.
Eu mă bucur când sunt împlinită şi când realizez lucruri importante. Dar mă mai bucur şi de mirosul de cozonac, când bunica-l scoate din cuptor, mă bucur de fiecare bomboană primită sau când scot rufele din maşina şi miros frumos, când prăjitura “catastrofă” este mâncată în jumătate de oră, când văd cum se topeşte untul şi îmbibă legumele cu aroma lui, când găsesc un cadou perfect, când cineva îmi zice bravo pentru ceva neînsemnat. Mă bucur şi de o cană de apă, după ce mi-a fost mult timp sete. Şi ştiu că mai sunt copii care se bucură enorm şi de-o portocală primită de la Moş.
Mă bucur de multe lucruri, la fel ca atunci când eram copil. Diferenţa e că acum, nu mai las să se vadă. E păcat, pentru că ceilalţi nu ne citesc gândurile şi bucuria noastră i-ar bucura şi pe ei.
Tot despre asta e şi filmuleţul de mai jos, găsit la Panciuc.
Later edit: dacă aveţi timp, vă recomand să citiţi şi asta.
