Roxana Rugină

azi e gri si portocalie, si rosie

caut altceva.

poate o culoare transparenta?

cauta si tu aici.

Mă bucur că am avut timp să trec prin criza adolescenţei rebele, când purtam numai blugi negri cu bocanci în picioare vara şi unghii date cu ojă tot la fel de neagră, pentru că acum mă bucur de orice pată de culoare frumos pusă undeva. Aşa descoperit o fată aici care ştie să dea un gust plăcut vieţii pictând lucrurile din jurul ei în culori vesele.

Lucru de mână ne ţine fizic ocupaţi şi mai liberi cu capul. Şi cum croşetatul e din nou la modă, mai jos un coş de cărat cele necesare într-ale activităţii.

Sursa aici.

Am văzut 2 filme din categoria FA (fără adjectiv, pentru că ce consider eu normal poate fi ofensator sau cel puţin ciudat pentru alţii şi invers ). E vorba de seria Art Shock, respectiv The Human Canvas şi Is Bad Art for Bad People. Vi le recomand în eventualitatea în care sunteţi curioşi să aflaţi cum puteţi explora corpul uman din punct de vedere artistic. Repet, artisticul făcând parte tot din categoria FA.

Dacă plac filmele, poate vreţi să-ncercaţi şi ceva mai nou cum ar fi tatuajul globului ocular. Iată tehnica:

Şi dacă vi se pare cam mult, poate încercaţi ceva mai lejer la Spunk. Şi ca să vedeţi cât de bine se pricep la chestii din-astea:

În Paris, oamenii nu se mai uită la oameni în metrou. Au apus vremurile când chiar şi cu căşti în urechi, se mai uitau unii la ceilalţi. Acum se uită în telefon. Şi n-ar fi nimic rău în asta, pentru că practic folosesc acel timp verificând mail-ul sau cititnd. Ce mă sperie un pic e uitatul în telefon, atunci când mergem pe stradă.

Într-o zi trebuia să ajung într-un loc şi ca să verific unde e, dau să deschid laptopul. Julia îmi spune că are ea o hartă a Bucureştiului, dar eu refuz. La ceva timp eram în Paris şi căutam o străduţă pe hartă. Mă fascinează tehnologia Metro Paris 3.0 Iphone şi te ajută enorm când cauţi centrele de biciclete, de exemplu, dar pentru mine bucuria descoperirii unui loc cu  ghidul în mână nu se poate măsura în timp. Oi fi de modă veche, dar Parisul e mai frumos cu ghidul în mână.

O fată şi-a pozat faţa timp de 3 ani. A făcut un film apoi şi-a fost nominalizată la Festivalul Webby. Îl puteţi vedea şi voi mai jos.

Denis Waitly spunea despre capacitatea de a te entuziasma c-ar fi “o calitate spirituală venită din interior”. Eu nu vă zic decât să lăsaţi entuziasmul liber, să se vadă la exterior, atunci când vă bucuraţi.

Eu mă bucur când sunt împlinită şi când realizez lucruri importante. Dar mă mai bucur şi de mirosul de cozonac, când bunica-l scoate din cuptor, mă bucur de fiecare bomboană primită sau când scot rufele din maşina şi miros frumos, când prăjitura “catastrofă” este mâncată în jumătate de oră, când văd cum se topeşte untul şi îmbibă legumele cu aroma lui, când găsesc un cadou perfect, când cineva îmi zice bravo pentru ceva neînsemnat. Mă bucur şi de o cană de apă, după ce mi-a fost mult timp sete. Şi ştiu că mai sunt copii care se bucură enorm şi de-o portocală primită de la Moş.

Mă bucur de multe lucruri, la fel ca atunci când eram copil. Diferenţa e că acum, nu mai las să se vadă. E păcat, pentru că ceilalţi nu ne citesc gândurile şi bucuria noastră i-ar bucura şi pe ei.

Tot despre asta e şi filmuleţul de mai jos, găsit la Panciuc.

Later edit: dacă aveţi timp, vă recomand să citiţi şi asta.

Cand eram eu mica, mica pe la 4-5 ani, aveam o prietena care venea special la mine pentru ca mama mea desena cele mai frumoase rochii. Mi-ar placea sa va arat un exemplu, dar promit ca acum, cand merg acasa-n vacanta, caut in mapa cu desene de gradinita si de gasesc o sa revin si cu foto.

Deocamdata n-aveti decat sa ma credeti ca mama mea chiar desena cele mai frumoase rochii cu buline. Mereu pe o coala A4, adeseori scrisa pe partea cealalta, rochia incepea de la gatul rotund si cateodata cu guleras. Curgea in jos, nu mai intai de umerii bufanti si se ducea spre poalele stranse la mijloc cu un cordon sau o funda. Unele faceau cute, altele parca aveau crinolina pe sub hartie, insa toate aveau buline. Cateodata mama imi desena 5 rochite si eu le coloram pe toate cat ea mergea la serviciu. Imi placea sa folosesc toate creioanele din cutie, asa ca-n functie de cate culori aveam, o rugam pe mama sa-mi deseneze o rochie cu buline mai mici sau mai mari.

Semn ca nu-s asa mare, inca mai vreau rochite cu buline de colorat.

Rochita asta nu e facuta de mama. E de aici.

Imi mai place la tine si cand cureti farfuria cu ultimul dumicat de paine pentru ca-ti place cum gatesc, cand vii cu flori la mine in zilele in care le merit cel mai putin, cand stai noaptea si ma mangai pe par in timp ce eu dorm, cand ma desenezi dintr-o parte ca eu sa nu-mi dau seama ce faci, cand ne uitam la desene si te bucuri ca un copil incercand sa ma-nveselesti si pe mine, cand te impiedici pentru ca preferi sa fii cu capul in nori decat sa te uiti la noroaie pe jos, cand porti sosete colorate si fara pereche, cand te chinui sa gatesti ceva bun si clatitele iti ies prea groase, cand iti faci planuri la care altii nici nu-ndraznesc sa se gandeasca pentru ca-s vise, cand mergem la piata si vorbim cu bunica de la zarzavat, cand ne certam ca tie nu-ti place Facebook si Twitter si nici mie World of Warcraf, cand imi aduci micul dejun la pat si cand toate astea nu se schimba, te ador!

si-mi mai place ca:

P.S.  am uitat si sa pun diacritice

Le premier cri este un film documentar cu imagini care nu au nevoie de cuvinte, un film despre femeia – mamă în devenire, despre ultimele clipe de dinainte de naştere, despre bucuria vieţii. Ieri seară am auzit primul scâncet venind din toate colţurile lumii, am înţeles că mama este viitorul şi trecutul, m-am bucurat că există copii pe lume…

A fost prima dată când naşterea mi s-a părut cel mai important lucru. Cineva drag îmi spusese odată că indiferent ce am eu de făcut, nimic nu-i mai important decât venirea unui copil pe lume. Şi avea dreptate.

Vă dau începutul şi vă recomand continuarea.