Roxana Rugină

& more

Dar mi-am facut un caiet de teme. L-am ales cu grija, sa fie colorat vesel, hartia sa fie placuta la atingere si galbuie de la-nceput, sa nu-mi dea impresia c-a trecut mult timp de cand n-am mai apasat cu varful pixului pe ea. Un caietel micut ce-i drept, dar pe care vreau sa-l port cu mine zi de zi.

Stiu ca notele vor fi mici de pe acum, pentru ca tema e grea si nu intodeauna iti ies problemele sau cuvintele ca sa gasesti raspunsul la ce vrei de la tine si ceilalti ca sa fii fericit. Pentru ca da, stiu ce-as vrea sa mananc deseara. Stiu deja c-o sa-mi fac o salata cu somon si asta pentru ca mi-a facut cineva o pofta teribila cu un meniu la o terasa unde-arata bine, dar nu se servea. Nu e asta. Nu e nici macar merisorul parfumat, care-mi desface narile si ma-nveseleste c-o nuanta. As vrea mai mult, sa stiu ca ce vreau, este ce vreau eu, fara sa-mi faca cineva pofta sau sa-mi dea idei de ce-as vrea, sa-mi sugereze subtil ca mi-ar trebui si asta sau poate ar trebui sa-mi cumpar asta ca sa ma simt mai bine. Nu stiu nici daca vreau macar acum, cand sunt mare sa bat din picior si mama sa-mi ia repede vata de zahar pe bat sau daca vreau sa ma tin de rochita in continuare si sa-mi rotesc o bucla in fata ei, pana-si da seama ca m-am oprit la vata cu un rost.

De astazi n-o sa mai uit caietul de teme acasa si nu mai inventez scuze.  O sa si trisez poate si-o sa va rog sa ma ajutati la teme pentru ca n-am avut timp sa ma ocup de ele. Si daca iau nota mica, tot nu raman fara lectii invatate.

In caz ca ati uitat ce-ati invatat cand erati mici, ascultati aici ca zice bine cantecelul asta:

Astazi, cu ziua mamei, m-am tot gandit la parinti, la cei care iti dau nastere si la cei care te fac om. Despre ce inseamna sa fii parinte, scria foarte bine Marin Preda. De recitit fragmentul de mai jos din dialogul lui Moromete cu Biznae:

“Ca tu vii si-mi spui ca noi suntem ultimii tarani de pe lume si ca trebuie sa disparem. Si de ce crezi ca, n-ai fi tu ultimul prost de pe lume si ca mai degraba, tu ar trebui sa, dispari, nu eu?”… “Asa ca vezi, relua apoi Moromete in glas cu o admiratie de sine neacoperita fata, de generozitatea lui, eu te las pe tine sa traiesti… Dar rau fac, ca tu vii pe urma si-mi spui mie ca nu mai am nici un rost pe lumea asta… si ce-o sa mananci, ma, Biznae? Ce-o sa mananci, ma, tampitule, exclama Moromete apasand cu un fel de mila nesfarsita, aproape parinteasca pe ultimul cuvant, contempland parca cu jale mizeria mintala a acelui Biznae care ii spusese lui asemenea lucruri despre soarta care le era rezervata in viitor taranilor. (Nu-i spusese lui, ci lui Niculae, si de la Niculae stia si Moromete) Macar, zise Moromete mai departe, eu tot am facut ceva, am crescut sase copii si le-am tinut pamantul pana, in momentul de fata – ca n-au vrut sa-l munceasca, ce sa le fac eu, toata viata le-am spus si i-am invatat , dar pe tine sa te vedem daca esti in stare cel putin de-atat! O sa fii fii in stare? Nu sa-i imbraci si sa le dai sa manance, ca asta e lesne, de mancare ii dai si unei vite in grajd, dar ce le spui!? Ce-i inveti, fiindca un copil chiar daca nu-i intra lui in cap cat e mic, cand se face mare isi aduce aminte… Fiindca degeaba o sa le spui tu vorbe, c-o fi, c-o pati, ca mai destept catine nu mai e nimeni, din fapte ei o sa vaza ca nu esti nici destept si nici n-ai ce sa le spui si or sa ajunga de capul lor si or sa te invete ei pe urma minte cand oi imbatrani. Ori sa-si stearga picioarele petine, ca n-ai stiut sa faci din ei oameni…”

Am greşit  prima dată. Am greşit şi a doua oară. Am greşit de multe ori mai puţin sau mai mult, mai vinovată sau nevinovată. Şi o să greşesc şi-ncontinuare…

love hurts

Mama mea iubeşte mult copiii şi florile. Eu o iubesc şi o admir mereu pentru ce mă învaţă.

Iată o lecţie de PR venit din suflet, fără facultăţi şi studii de comunicare.

Denis Waitly spunea despre capacitatea de a te entuziasma c-ar fi “o calitate spirituală venită din interior”. Eu nu vă zic decât să lăsaţi entuziasmul liber, să se vadă la exterior, atunci când vă bucuraţi.

Eu mă bucur când sunt împlinită şi când realizez lucruri importante. Dar mă mai bucur şi de mirosul de cozonac, când bunica-l scoate din cuptor, mă bucur de fiecare bomboană primită sau când scot rufele din maşina şi miros frumos, când prăjitura “catastrofă” este mâncată în jumătate de oră, când văd cum se topeşte untul şi îmbibă legumele cu aroma lui, când găsesc un cadou perfect, când cineva îmi zice bravo pentru ceva neînsemnat. Mă bucur şi de o cană de apă, după ce mi-a fost mult timp sete. Şi ştiu că mai sunt copii care se bucură enorm şi de-o portocală primită de la Moş.

Mă bucur de multe lucruri, la fel ca atunci când eram copil. Diferenţa e că acum, nu mai las să se vadă. E păcat, pentru că ceilalţi nu ne citesc gândurile şi bucuria noastră i-ar bucura şi pe ei.

Tot despre asta e şi filmuleţul de mai jos, găsit la Panciuc.

Later edit: dacă aveţi timp, vă recomand să citiţi şi asta.

Joi am fost la Green Conference, un eveniment ce reunea oameni din ong-uri, companii cu programe de CSR și bloggeri cu implicare în programe sociale. În ultima parte de Green Social Media Cristi Manafu, Adrian Soare, Bobby Voicu, Alex Negrea și Adrian Ciubotaru au vorbit despre oportunitățile pe care canalele new media le oferă ong-urilor pentru a susține diverse cauze sociale și programe de responsabilitate. M-am bucurat să vad în sală oameni din ong-uri care-și doreau să învețe cum pot aborda lumea prin intemediul online-ului. Puteai citi pe fața lor curiozitatea naivă cu care încercau să-nțeleagă new media. Dar oricât de interesați ar fi fost ei de provocările internetului și de rețelele sociale, mi-ai dat seama că simțul civic are de partea sa 2 categorii de susținători diferiți.

Prima categorie este reprezentată de cei care produc schimbarea.

Și despre oamenii care fac lucruri, o să scriu mai jos o scurtă povestire.

Aseară, în drum spre casă cu 381, am primit o lecție de responsabilitate socială, dacă-i pot spune așa. Stăteam în autobuz în picioare, lângă un bărbat, cam pe la 20-30 de ani. Era ceva ciudat la el. L-am văzut de când s-a urcat: avea mișcări bizare care mă faceau curioasă. Omul s-a sprijinit de bara din fața geamului care desparte cabina șoferului de călători. În tot acest timp șoferul îi povestea cuiva la telefon că are probleme cu copilul care “nu vrea să-nvețe carte”. Se întreba dacă n-ar fi mai bine să-l trimită la țară, pentru că acolo măcar ar putea să facă ceva. Bărbatul de lângă era din ce în ce mai agitat. Se bâ’âia dând din cap șoferului care nu-l vedea, să nu facă asta. A început chiar să mormăie ceva împotriva șoferului. Privind-ul mai atent am observat că avea mâinile foarte mici, ca de copil. Picioarele lui erau strâmbe și capul diform. L-am analizat timp de 15 minute cum se agita pe dinăuntru fără să-și poată controla ieșirile la exterior. Lângă el era o sticlă goală de plastic înfiptă între perete și bară. Ajuns în stația de coborâre s-a smuncit să tragă sticla de-acolo și-a coborât cu ea. Urcat pe bordură, bărbatul a aruncat sticla de plastic la coș cu mânuțele lui mici, pășind strâmb și greoi spre casă.

Acel bărbat, căruia viața nu i-a lăsat mâinile puternice și i-a furat normalitatea de care noi avem parte, a făcut un gest pe care mulți dintre noi nu l-am fi făcut.

A doua categorie de oameni cu simț civic sunt cei care scriu despre primii, care-i prezintă și care vorbesc și fac cunoscute proiectele, faptele și frumusețea gesturilor primei categorii.

Avem nevoie de oameni care fac posibile proiectele sociale, așa cum avem nevoie de oameni care să vorbească despre ele. Numai împreună putem susține schimbarea în bine.

Pentru că azi timpul nu-mi permite să fac ceva pentru fiecare proiect care-mi place, aș vrea să fac trimitere acum la câteva proiecte care mi-au atras atenția și care s-au prezentat la Green Conference : Let’t do it Romania, Omuleții verzi, Lecturi urbane.

Un om mic face dintr-un om mare şi rău,
Unul mai bun.
Un om mare face un om mic
Să crească mare şi rău.