Roxana Rugină

Draga Andreea, am o mare frustrare de care sunt tare mandra: aceea ca nu am timp sa scriu. Nu am timp sa scriu ca sa am timp sa fac cele despre care sa scriu. Cand n-o sa mai pot sa fac nimic, o sa scriu despre bazaconii. Pana atunci voi povesti tuturor despre cum am ajuns de la acadele si clatite, la proiecte si treburi serioase, la fel de apetisante.

La Paris tinerii, familiile, batranii au toti un mod de a-si petrece timpul impreuna. Si daca se poate cat mai mult timp. Indiferent ca se intalnesc la o bere intr-un pub, la o lansare de carte sau la o cina, rolul intalnirilor care iau diferite forme, ore si adrese este sa vorbeasca. Sa vorbeasca, sa vorbeasca. Si iar sa vorbeasca.

Acum 7 luni cand conversatiile lor normale mi se pareau extrem de lungi si plictisitoare, imi ascundeam dorul de stat la vorba cu ai mei de acasa, in critica discutiile lor. Analizand cu superficialitate sau poate fara sa cunosc limba indeajuns, am inceput sa fac loc intre ei si mine, intre ei si noi. Ma separam inconstient, insa pe o structura construita parca de un architect maestru. La capatul ei ma trezeam ca sunt straina de mediul lor. Pana sa inteleg nu doar cuvintele ci si sensul lor in ordinea spusa, ma plictiseau discutiile lor interminabile. Ma simteam deseori ca atunci cand eram mica si parintii erau in vizita la nana. La plecare stateau mereu in usa sa mai vorbeasca jumatate de ora. Asa cum nu intelegeam de ce trebuia eu sa astept imbracata si infofolita la usa, in picioare, ascultand aducerile-aminte pe care le puteau impartasi la masa, asa nu intelegeam aici, de ce ma aflam in acel moment printre ei.

Raspunsul a venit de la sine odata cu integrarea, un termen pe care-l consideram mecanic cam de cand l-am invatat si pana l-am asimilat prin experienta traita aici. Integrarea se derula in capul meu ca un proces individual desfasurat dintr-un singur sens: daca ma mut in Franta, automat ma voi integra in mediul respectiv. Succesul era garantat de 3 factori pe care mi-i stabilisem dinainte de a ajunge in Franta:

1. Limba – voi invata franceza stand zi si noapte cu cartile in mana

2. Oamenii – voi avea activitati prin intermediul carora voi cunoaste oameni cu care sa comunic

3. Mentalitatea – nu voi lasa nici o preconceptie sa ma impiedice sa ma bucur de noi experiente

Toate s-au dovedit false in fapt. Franceza am invatat-o cu oameni, vorbind si ascultandu-i si citind ca sa pot vorbi cu ei. In realitate, mi-am dat seama ca poti sa cunosti o mie de oameni si sa vorbesti cu ei toti, dar asta nu inseamna ca ai cu cine sa comunici. Sau ca ceilalti te inteleg. Faptul ca din start m-am gandit sa-mi schimb mentalitatea, mi-a intarit preconceptiile ca o rezitenta a identitatii mele la tot ce era nou.

Simteam cat de greu imi este sa ma integrez exact in momentele cand de fapt, realizam ca procesul se intampla de ambele sensuri, insa eu trebuie sa fac un dublu-efort. Pe toata durata acelor convesatii lungi de la inceput la care asistam si nu luam parte, datorita barielor de limba pe care inca le asez in fata ca scuza dar si lipsei de interese si experiente comune, ma simteam izolata. Atunci nu mai era suficient sa ma accepte, ci eu trebuia sa fac un efort in plus. In schimb m-am autoizolat bine si confortabil. Avand multe scuze dar fara nici una in afara faptului ca nu doream sa impartasesc ideile mele cu ceilalti, eram singura. La inceput imi era teama de reactiile lor, de faptul ca gandim diferit, de toate aspectele care ascundeau o minte inchisa si bolnava de frici.

Cred acum ca din toate dialogurile la care luam parte am invatat din nou, poate altfel de data asta, un lucru foarte important. Acela ca daca faci ceva, trebuie sa impartasesti. Fara sa generalizez, voi spune ca toti francezii pe care i-am cunoscut au un proiect. Si chiar daca nu fac nimic, tot fac ceva. Lucreaza la proiecte personale. De la planificarea unui gap year si pana la programarea de roboti socio-empatici, fiecare face ceva. Isi pun alarma dimineata si pana seara lucreaza ca si cum ar avea un job, chiar daca nu il au pentru moment. In final se ajuta pe ei si intre ei. Este atitudinea lor fata de ceilalti si de ei insisi. Ca urmare intalnirile sunt momente in care isi impart experientele si fac schimb de idei pentru viitoarele proiecte. Si tot asa. Bineinteles care are mai multe proiecte, are mai multe lucruri de zis si mai multe persoane interesate de proiectele lor, deci si mai multe proiecte.

Fara sa imi propun de data asta, m-am trezit ca si eu am o groaza de proiecte si oameni cu care vreau sa ma vad si nu am timp, si multe experiente de povestit din care eu invat despre mine si despre oameni in fiecare zi. Ma amuz bine cand ma gandesc ca din acele cutii de var care sunt in birou acum, va iesi un proiect de reamenajare a casei. Privind lucrurile tot din perspectiva asta, prieteniile bazate pe proiecte, oricat de americanesc ar suna si oricat de spirituale ar putea fi ele in realitate, trebuie pretuite la maxim.

P.S. Acest post este dedicat unui proiect special si prietenilor care lucreaza la el.

& more

Dar mi-am facut un caiet de teme. L-am ales cu grija, sa fie colorat vesel, hartia sa fie placuta la atingere si galbuie de la-nceput, sa nu-mi dea impresia c-a trecut mult timp de cand n-am mai apasat cu varful pixului pe ea. Un caietel micut ce-i drept, dar pe care vreau sa-l port cu mine zi de zi.

Stiu ca notele vor fi mici de pe acum, pentru ca tema e grea si nu intodeauna iti ies problemele sau cuvintele ca sa gasesti raspunsul la ce vrei de la tine si ceilalti ca sa fii fericit. Pentru ca da, stiu ce-as vrea sa mananc deseara. Stiu deja c-o sa-mi fac o salata cu somon si asta pentru ca mi-a facut cineva o pofta teribila cu un meniu la o terasa unde-arata bine, dar nu se servea. Nu e asta. Nu e nici macar merisorul parfumat, care-mi desface narile si ma-nveseleste c-o nuanta. As vrea mai mult, sa stiu ca ce vreau, este ce vreau eu, fara sa-mi faca cineva pofta sau sa-mi dea idei de ce-as vrea, sa-mi sugereze subtil ca mi-ar trebui si asta sau poate ar trebui sa-mi cumpar asta ca sa ma simt mai bine. Nu stiu nici daca vreau macar acum, cand sunt mare sa bat din picior si mama sa-mi ia repede vata de zahar pe bat sau daca vreau sa ma tin de rochita in continuare si sa-mi rotesc o bucla in fata ei, pana-si da seama ca m-am oprit la vata cu un rost.

De astazi n-o sa mai uit caietul de teme acasa si nu mai inventez scuze.  O sa si trisez poate si-o sa va rog sa ma ajutati la teme pentru ca n-am avut timp sa ma ocup de ele. Si daca iau nota mica, tot nu raman fara lectii invatate.

In caz ca ati uitat ce-ati invatat cand erati mici, ascultati aici ca zice bine cantecelul asta:

Astazi, cu ziua mamei, m-am tot gandit la parinti, la cei care iti dau nastere si la cei care te fac om. Despre ce inseamna sa fii parinte, scria foarte bine Marin Preda. De recitit fragmentul de mai jos din dialogul lui Moromete cu Biznae:

“Ca tu vii si-mi spui ca noi suntem ultimii tarani de pe lume si ca trebuie sa disparem. Si de ce crezi ca, n-ai fi tu ultimul prost de pe lume si ca mai degraba, tu ar trebui sa, dispari, nu eu?”… “Asa ca vezi, relua apoi Moromete in glas cu o admiratie de sine neacoperita fata, de generozitatea lui, eu te las pe tine sa traiesti… Dar rau fac, ca tu vii pe urma si-mi spui mie ca nu mai am nici un rost pe lumea asta… si ce-o sa mananci, ma, Biznae? Ce-o sa mananci, ma, tampitule, exclama Moromete apasand cu un fel de mila nesfarsita, aproape parinteasca pe ultimul cuvant, contempland parca cu jale mizeria mintala a acelui Biznae care ii spusese lui asemenea lucruri despre soarta care le era rezervata in viitor taranilor. (Nu-i spusese lui, ci lui Niculae, si de la Niculae stia si Moromete) Macar, zise Moromete mai departe, eu tot am facut ceva, am crescut sase copii si le-am tinut pamantul pana, in momentul de fata – ca n-au vrut sa-l munceasca, ce sa le fac eu, toata viata le-am spus si i-am invatat , dar pe tine sa te vedem daca esti in stare cel putin de-atat! O sa fii fii in stare? Nu sa-i imbraci si sa le dai sa manance, ca asta e lesne, de mancare ii dai si unei vite in grajd, dar ce le spui!? Ce-i inveti, fiindca un copil chiar daca nu-i intra lui in cap cat e mic, cand se face mare isi aduce aminte… Fiindca degeaba o sa le spui tu vorbe, c-o fi, c-o pati, ca mai destept catine nu mai e nimeni, din fapte ei o sa vaza ca nu esti nici destept si nici n-ai ce sa le spui si or sa ajunga de capul lor si or sa te invete ei pe urma minte cand oi imbatrani. Ori sa-si stearga picioarele petine, ca n-ai stiut sa faci din ei oameni…”

Am greşit  prima dată. Am greşit şi a doua oară. Am greşit de multe ori mai puţin sau mai mult, mai vinovată sau nevinovată. Şi o să greşesc şi-ncontinuare…

love hurts

Mama mea iubeşte mult copiii şi florile. Eu o iubesc şi o admir mereu pentru ce mă învaţă.

Iată o lecţie de PR venit din suflet, fără facultăţi şi studii de comunicare.

Denis Waitly spunea despre capacitatea de a te entuziasma c-ar fi “o calitate spirituală venită din interior”. Eu nu vă zic decât să lăsaţi entuziasmul liber, să se vadă la exterior, atunci când vă bucuraţi.

Eu mă bucur când sunt împlinită şi când realizez lucruri importante. Dar mă mai bucur şi de mirosul de cozonac, când bunica-l scoate din cuptor, mă bucur de fiecare bomboană primită sau când scot rufele din maşina şi miros frumos, când prăjitura “catastrofă” este mâncată în jumătate de oră, când văd cum se topeşte untul şi îmbibă legumele cu aroma lui, când găsesc un cadou perfect, când cineva îmi zice bravo pentru ceva neînsemnat. Mă bucur şi de o cană de apă, după ce mi-a fost mult timp sete. Şi ştiu că mai sunt copii care se bucură enorm şi de-o portocală primită de la Moş.

Mă bucur de multe lucruri, la fel ca atunci când eram copil. Diferenţa e că acum, nu mai las să se vadă. E păcat, pentru că ceilalţi nu ne citesc gândurile şi bucuria noastră i-ar bucura şi pe ei.

Tot despre asta e şi filmuleţul de mai jos, găsit la Panciuc.

Later edit: dacă aveţi timp, vă recomand să citiţi şi asta.

Joi am fost la Green Conference, un eveniment ce reunea oameni din ong-uri, companii cu programe de CSR și bloggeri cu implicare în programe sociale. În ultima parte de Green Social Media Cristi Manafu, Adrian Soare, Bobby Voicu, Alex Negrea și Adrian Ciubotaru au vorbit despre oportunitățile pe care canalele new media le oferă ong-urilor pentru a susține diverse cauze sociale și programe de responsabilitate. M-am bucurat să vad în sală oameni din ong-uri care-și doreau să învețe cum pot aborda lumea prin intemediul online-ului. Puteai citi pe fața lor curiozitatea naivă cu care încercau să-nțeleagă new media. Dar oricât de interesați ar fi fost ei de provocările internetului și de rețelele sociale, mi-ai dat seama că simțul civic are de partea sa 2 categorii de susținători diferiți.

Prima categorie este reprezentată de cei care produc schimbarea.

Și despre oamenii care fac lucruri, o să scriu mai jos o scurtă povestire.

Aseară, în drum spre casă cu 381, am primit o lecție de responsabilitate socială, dacă-i pot spune așa. Stăteam în autobuz în picioare, lângă un bărbat, cam pe la 20-30 de ani. Era ceva ciudat la el. L-am văzut de când s-a urcat: avea mișcări bizare care mă faceau curioasă. Omul s-a sprijinit de bara din fața geamului care desparte cabina șoferului de călători. În tot acest timp șoferul îi povestea cuiva la telefon că are probleme cu copilul care “nu vrea să-nvețe carte”. Se întreba dacă n-ar fi mai bine să-l trimită la țară, pentru că acolo măcar ar putea să facă ceva. Bărbatul de lângă era din ce în ce mai agitat. Se bâ’âia dând din cap șoferului care nu-l vedea, să nu facă asta. A început chiar să mormăie ceva împotriva șoferului. Privind-ul mai atent am observat că avea mâinile foarte mici, ca de copil. Picioarele lui erau strâmbe și capul diform. L-am analizat timp de 15 minute cum se agita pe dinăuntru fără să-și poată controla ieșirile la exterior. Lângă el era o sticlă goală de plastic înfiptă între perete și bară. Ajuns în stația de coborâre s-a smuncit să tragă sticla de-acolo și-a coborât cu ea. Urcat pe bordură, bărbatul a aruncat sticla de plastic la coș cu mânuțele lui mici, pășind strâmb și greoi spre casă.

Acel bărbat, căruia viața nu i-a lăsat mâinile puternice și i-a furat normalitatea de care noi avem parte, a făcut un gest pe care mulți dintre noi nu l-am fi făcut.

A doua categorie de oameni cu simț civic sunt cei care scriu despre primii, care-i prezintă și care vorbesc și fac cunoscute proiectele, faptele și frumusețea gesturilor primei categorii.

Avem nevoie de oameni care fac posibile proiectele sociale, așa cum avem nevoie de oameni care să vorbească despre ele. Numai împreună putem susține schimbarea în bine.

Pentru că azi timpul nu-mi permite să fac ceva pentru fiecare proiect care-mi place, aș vrea să fac trimitere acum la câteva proiecte care mi-au atras atenția și care s-au prezentat la Green Conference : Let’t do it Romania, Omuleții verzi, Lecturi urbane.