Roxana Rugină

Draga Andreea, am o mare frustrare de care sunt tare mandra: aceea ca nu am timp sa scriu. Nu am timp sa scriu ca sa am timp sa fac cele despre care sa scriu. Cand n-o sa mai pot sa fac nimic, o sa scriu despre bazaconii. Pana atunci voi povesti tuturor despre cum am ajuns de la acadele si clatite, la proiecte si treburi serioase, la fel de apetisante.

La Paris tinerii, familiile, batranii au toti un mod de a-si petrece timpul impreuna. Si daca se poate cat mai mult timp. Indiferent ca se intalnesc la o bere intr-un pub, la o lansare de carte sau la o cina, rolul intalnirilor care iau diferite forme, ore si adrese este sa vorbeasca. Sa vorbeasca, sa vorbeasca. Si iar sa vorbeasca.

Acum 7 luni cand conversatiile lor normale mi se pareau extrem de lungi si plictisitoare, imi ascundeam dorul de stat la vorba cu ai mei de acasa, in critica discutiile lor. Analizand cu superficialitate sau poate fara sa cunosc limba indeajuns, am inceput sa fac loc intre ei si mine, intre ei si noi. Ma separam inconstient, insa pe o structura construita parca de un architect maestru. La capatul ei ma trezeam ca sunt straina de mediul lor. Pana sa inteleg nu doar cuvintele ci si sensul lor in ordinea spusa, ma plictiseau discutiile lor interminabile. Ma simteam deseori ca atunci cand eram mica si parintii erau in vizita la nana. La plecare stateau mereu in usa sa mai vorbeasca jumatate de ora. Asa cum nu intelegeam de ce trebuia eu sa astept imbracata si infofolita la usa, in picioare, ascultand aducerile-aminte pe care le puteau impartasi la masa, asa nu intelegeam aici, de ce ma aflam in acel moment printre ei.

Raspunsul a venit de la sine odata cu integrarea, un termen pe care-l consideram mecanic cam de cand l-am invatat si pana l-am asimilat prin experienta traita aici. Integrarea se derula in capul meu ca un proces individual desfasurat dintr-un singur sens: daca ma mut in Franta, automat ma voi integra in mediul respectiv. Succesul era garantat de 3 factori pe care mi-i stabilisem dinainte de a ajunge in Franta:

1. Limba – voi invata franceza stand zi si noapte cu cartile in mana

2. Oamenii – voi avea activitati prin intermediul carora voi cunoaste oameni cu care sa comunic

3. Mentalitatea – nu voi lasa nici o preconceptie sa ma impiedice sa ma bucur de noi experiente

Toate s-au dovedit false in fapt. Franceza am invatat-o cu oameni, vorbind si ascultandu-i si citind ca sa pot vorbi cu ei. In realitate, mi-am dat seama ca poti sa cunosti o mie de oameni si sa vorbesti cu ei toti, dar asta nu inseamna ca ai cu cine sa comunici. Sau ca ceilalti te inteleg. Faptul ca din start m-am gandit sa-mi schimb mentalitatea, mi-a intarit preconceptiile ca o rezitenta a identitatii mele la tot ce era nou.

Simteam cat de greu imi este sa ma integrez exact in momentele cand de fapt, realizam ca procesul se intampla de ambele sensuri, insa eu trebuie sa fac un dublu-efort. Pe toata durata acelor convesatii lungi de la inceput la care asistam si nu luam parte, datorita barielor de limba pe care inca le asez in fata ca scuza dar si lipsei de interese si experiente comune, ma simteam izolata. Atunci nu mai era suficient sa ma accepte, ci eu trebuia sa fac un efort in plus. In schimb m-am autoizolat bine si confortabil. Avand multe scuze dar fara nici una in afara faptului ca nu doream sa impartasesc ideile mele cu ceilalti, eram singura. La inceput imi era teama de reactiile lor, de faptul ca gandim diferit, de toate aspectele care ascundeau o minte inchisa si bolnava de frici.

Cred acum ca din toate dialogurile la care luam parte am invatat din nou, poate altfel de data asta, un lucru foarte important. Acela ca daca faci ceva, trebuie sa impartasesti. Fara sa generalizez, voi spune ca toti francezii pe care i-am cunoscut au un proiect. Si chiar daca nu fac nimic, tot fac ceva. Lucreaza la proiecte personale. De la planificarea unui gap year si pana la programarea de roboti socio-empatici, fiecare face ceva. Isi pun alarma dimineata si pana seara lucreaza ca si cum ar avea un job, chiar daca nu il au pentru moment. In final se ajuta pe ei si intre ei. Este atitudinea lor fata de ceilalti si de ei insisi. Ca urmare intalnirile sunt momente in care isi impart experientele si fac schimb de idei pentru viitoarele proiecte. Si tot asa. Bineinteles care are mai multe proiecte, are mai multe lucruri de zis si mai multe persoane interesate de proiectele lor, deci si mai multe proiecte.

Fara sa imi propun de data asta, m-am trezit ca si eu am o groaza de proiecte si oameni cu care vreau sa ma vad si nu am timp, si multe experiente de povestit din care eu invat despre mine si despre oameni in fiecare zi. Ma amuz bine cand ma gandesc ca din acele cutii de var care sunt in birou acum, va iesi un proiect de reamenajare a casei. Privind lucrurile tot din perspectiva asta, prieteniile bazate pe proiecte, oricat de americanesc ar suna si oricat de spirituale ar putea fi ele in realitate, trebuie pretuite la maxim.

P.S. Acest post este dedicat unui proiect special si prietenilor care lucreaza la el.

In seara asta, pe la 7, eram pe ultima suta de metri din traseul de o ora si 15 minute de la lucru pana acasa. Pe peron la Nation facusem un calcul si-mi ieseau mai putin de 10 ore dormite in ultimele 2 zile. Simteam acum ca n-ar fi trebuit sa mai citesc o poveste ieri noapte si apoi sa caut cuvintele noi in dictionarul francez-roman pana la 3 dimineata. Acum eram asa nerabdatoare sa ajung in canapeaua mea verde cu fundite ca nici nu mai vroiam sa ma uit in jur.

Pe linia 9, dupa vreo 30 de secunde de asteptare in ingramadeala de rush hour in Paris, imi gasesc un loc in vagonul care avea sa ma lase fix la iesirea de la metrou cea mai apropiata de bulevardul care urca spre numarul 5, unde stau florile colorate pe balconul nostru.

Eram chiar mai bucuroasa decat obosita ca am reusit sa prind un loc in vagonul ala si sa-mi odihnesc picioarele batute de pantofii rosii de primavara. « Esti o norocoasa sa prinzi un scaun la o ora ca asta », ziceam in gandul meu. M-am asezat imediat multumita de mine, chiar vizavi de doamna pe care o urmaream inca de pe peron. Aceasta avea picioare atat de subtiri ca cizmele ei pareau sa fie pentru un gigant facute. Imi imaginam acolo pe peron, cum calcaiele ei mici si inguste ca pulpele de la picior pot sta pe jumatate de toc gros, lat si inalt, in echilbru si cu 2 traiste mari cat trunchiul ei in maini. Trecand peste imaginea asta, tocmai ma gandeam sa-mi scot cartea magica din geanta si sa zbor cu mintea pana la capat de linie in cateva clipe, asa pe nesimtite. Cu o mana pe fermoar si una cotroboind in interiorul gentii, mi-am aruncat privirea de jur imprejur, ca sa vad cine se uita la mine cand citesc si se plictiseste gandindu-se ca daca ar avea o carte care-l face sa zambeasca la fel, ar fi mai usor drumul spre casa.

N-am putut insa sa-mi arunc privirea, pentru ca m-am trezit direct plonjata intr-un tunel, intr-un metru cu fiinte curioase. Deja ma deranja sunetul muzicantului care canta ca la un fel de vioara cu o pana, cand am vazut un barbat cu fruntea de sus incruntata apasandu-si nervos sprancenele asezate pe a doua frunte la vreo 5 cm mai jos. Omul care canta cu o pana il impungea sa-i dea si lui cativa centi. Ma gandeam ca barbatul cu doua frunti era si el un norocos. Putea sa fie stresat oricat. Avea a doua frunte sa fie linistit in acelasi timp, fara ca ridurile nervoase de pe fruntea de sus sa-i atinga calmul interior pe care-l puteai citi in ochii lui. Desi parea cam iesita din comun lungimea capului sau, nu era mai ciudat decat vrajtoarea cu Iphone din stanga mea. O femeie la vreo 65 de ani, cu cateva fire albe prin parul negru, negru, imbracata in negru, mica si slaba si cu pielea imbibata de parfum de cedru ca hainele unui preot mirosind a tamaie, se indeletnicea sa scrie un mesaj pe telefon cu unghiile violete, lungi de 2 cm si atat de ascutite la varf ca-i foloseau drept stylet. La inceput eram curioasa daca se aude vreun scartait pe touchscreen. Imediat insa devenisem mai interesata sa vad daca femeia avea ochii acoperiti de urdori. In fata mea o fata cu capul triunghi cu baza acoperita de par, se uita destul de insistent la mine incat sa observ ca purta 3 cruci de marime in ordine crescatoare la gat. Ultima si cea mai mare, din fosfor topit in plastic, proiecta 4 unghiuri de 90 de grade pornind din acelasi punct pe drapelul albastru de 3 metri inaltime, pe care fata il tinea strans in mana. La fiecare statie steagul iesea din clama de par cu care era prins in jurul batului, iar fata il infasura repede la loc, sa nu se deszvaluie asa in public.

Am ajuns la capat fara sa inteleg zgomotul instrumentului din tunel, fara sa vad ochii vrajitoarei si mai devreme decat as fi putut afla ce facea fata cu steagul albastru. Am iesit la aer… si printre barbati cu robe lungi si pielea maslinie, miros de castane coapte si cantecul ofertelor de flori de primavara, am ajuns acasa.

Pentru cei ce nu stiu, a trecut mai bine de o saptamana de cand am plecat din tara pentru nu-stiu-cat-timp. Ma aflu in prezent in Paris si-am sa va povestesc acum, pe scurt, ce fac pe aici.

Daca ma intrebati exact ce fac, raspunsul e foarte simplu si la fel de exact: TRAIESC!

Nu supravietuiesc, nu ma mai amagesc cu munca in lipsa de viata personala, nu mai muncesc toata ziua fara sa stiu cum e soarele afara si cand incep sa cada frunzele, nu mai stau toata ziua, fizic intr-un scaun si psihic, in calculator, nu! Acum fac multe chestii mici, care-mi aduc bucurii mai mari. Sunt fericita sa pot fi si turista intr-un oras in care locuiesc, si copil intr-o lume de adulti, si iubita intr-o lume care nu mai stie sa iubeasca, si deschisa printre multi nationalisti, si sincera cu mincinosii, asa cum sunt eu.

Traiesc viata cu tot ce-mi da ea, in fiecare zi, regasindu-ma pe mine, intr-o lume noua si cunoscandu-ma asa: cum plang cand mi-e dor de mama, cum mi-e ciudat sa stau pe scaun langa un travestit, cum nu-nteleg de ce oamenii stau la cozi cu zambetul pe buze, cum ma enervez ca nici un site si nici un serviciu nu exista in engleza, cum incerc sa dansez acasa ca-ntr-un pubb la noi si mi se pare nepotrivit, cum vorbesc cu 20 de francezi intr-o seara si asta ma oboseste mai mult decat 2 zile nedormite, cum as face poze la orice din jurul meu, cum stau 15 minute la raionul de dulciuri pentru copii si cel al evreilor din Carrefour, cum caut disperata seminte cand vreau sa-mi aduc aminte de fetele d-acasa, din apartament, cum pfua….sunt atat de multe.

Sa renuntam la detalii, deci.

Merg la Institutul Cultural Roman din Paris zilnic, unde ma ocup de clubul de prieteni ai Institutului, de relatiile cu asociatiile franco-romane si de evenimentele culturale pe care le desfasoara. Sambata am avut primul eveniment in cadrul Ambasadei in colaborare cu Academia Teatrala din Paris, cu un caine pe scena care alerga prin toata sala la repetitii. In fine, detalii…

Incerc sa ma pun la punct cu media de aici, descopar artisti zilnic, lucrez alaturi de o echipa de oameni frumosi care la randul lor lucreaza pentru cultura romaneasca. Zi de zi am noi sarcini din care invat mecanismele de lucru intr-o institutie culturala si descopar, practic ce inseamna sa comunici despre patrimoniu, cultura, despre artisti si despre evenimente culturale. Aici nu mai dau detalii acum

Pe langa, iau cursuri de franceza la o asociatie din Montreuil, unde si locuiesc. Aici populatia este formata jumate din artisti intelectuali si jumate emigranti. Asa am cunoscut oameni din toate partile lumii: Algeria, Senegaali, Mali, Portugalia, Egipt, etc. Am intalnit femei care nu stiu sa scrie si sa citeasca, care nu stiu ce este ala cinema, care cresc 5-6 copii si-i duc la scoala si pentru care libertatea are cu totul alt sens. La cursuri am inceput deja sa vorbesc in franceza stricata de incepator. Ma uimesc de fiecare data cand construiesc propozitii cu cuvinte pe care nu le-am invatat, dar le stiu, pentru ca-mi vin natural. Sunt fascinata de cat de diferiti sunt toti oamenii de acolo si cate lucruri noi poti afla de la oameni, din-aia care nu se imbraca cool ca sa fie interesanti, ci sunt asa prin natura lor, pentru mine.

Serile mergem la expozitii, la prieteni acasa sau la un pahar de vin in oras. In prelungirea cursurilor, intalnirile cu prietenii sunt adevarate lectii de limba. Unii refuza sa-mi vorbeasca in engleza, ca eu sa-ncep sa practic franceza. Vineri am avut si petrecerea de bun venit si-o casa plina de francezi tare simpatici. Asa introduc zi de zi in agenda telefonica noi numere de telefon si-n viata mea, noi oameni.

Cu metroul merg aproape zilnic 2 ore si este de fiecare data ca prima data. Mai exact decat unitate in diversitate, nu cred ca poate exista o descriere pentru metroul parizian. De Paris n-am avut timp, decat sa-l vad in cateva fragmente pe unde-am avut si intalniri. Mi-am facut plan de bataie pentru luat la picior si caut timp ca sa-l pun in practica. Vreau sa aloc cate o zi pentru fiecare din cartierele de vizitat si tot timpul meu liber pentru cascat gura la casutele cu flori in geam, strazile inguste si locurile aerisite si mai putin sufocate de turisti.

In rest, acasa, iau lectii de gatit de la Nico. Incerc sa renunt de tot la ulei in mancare si descopar cam tot ce faceam inainte bun de papa, acasa, cu alt gust acasa de-aici (detalii, pentru dornici de detalii, pentru ceilalti sariti peste paranteza: rosiile sunt mai acrisoare de-ti strica mancarea chiar la final si au 4 categorii cu nusht cate feluri de smantana de nu mai stii pe care-o pui la ce si altele de genul). Cand avem timp facem o plimbare de seara cu bicicleta, sau ne uitam la film, sau inventam jocuri de cuvinte in romano-franceza.

Si-asa.

Vroiam sa-ncep a scrie postul asta cu raspunsul la intrebarea de ce-am plecat. Daca partea frumoasa cu ceea ce fac acum, nu-i de-ajuns, poate c-am sa explic intr-o zi si motivele pentru acolo nu puteam sa fiu mai fericita decat sunt aici.

In weekend vorbeam c-o prietena de taranii care ies prin sate, duminica la poarta si stau pe bancuta si sparg seminte. Ne gandeam cum unii mai ies si cu cate-o sticla de lapte sau un kilogram de rosii la vanzare. Cand eram mica, eu cautam semintele cele mai bine prajite si-mi aduc aminte legende cum ca alea de erau cele mai bune, erau facute cu “pipi de tigan”. Nu suna prea bine povestea, asa ca-i ignoram p-aia de mi-o ziceau si-aveam oricum o tanti simpatica si in varsta de la care cumparam mereu. Mergeam la 2 strazi distanta sa cumpar un paharel de seminte cu sare. Daca aveam bani, ii cumparam si bunicii sa-i fac surpriza. Pentru ea duminica era duminica, atunci cand se aseza in scaunel sa sparga seminte. Da, era si-o sarbatoare, asa. Altfel, ca orice zi…fara seminte.

Mai sparg si azi seminte, cand ma uit la film. Nu stiu daca ingraja mai mult sau mai putin decat floricelele, dar cred ca-s mai sanatoase. Si sigur sunt mai sanatoase decat tigarile. Insa de multe ori simt ca-i o rusine sa spargi seminte. Titus zice ca are si el momentele lui, dar nu pe plaja in Vama Veche. Daca strangi cojile de pe un stadion, dupa meci, se fac vreo 30 de saci de seminte sparte. Daca mergi pe santier, seminta e deja reflex.

Eu pot sa mananc alune oriunde, dar cand vine vorba de seminte, nu gandesc la fel.

Va intreb si pe voi daca spargeti seminte, ce statut au semintele la romani?

El i-a luat Ei un inel. Inelul nu era nici din ala de aur si nici n-avea diamant. Dar inelul ala avea o poveste:

“si s-au casatorit si-au trait impreuna fericiti pana la adanci batraneti”

Pentru ca unii oameni nu pot zambi si au nevoie de noi sa zambim pentru ei. Pentru ca sunt cativa dintre cei care nu pot zambi pentru ca nu stiu cum se face.

Pentru ca zambetul este cel mai bun medicament pentru suflet si sufletul bucuros este cel mai bun medicament pentru o viata buna. Incearca acum si-o sa ai o zi mai buna

Aseara am fost la Green sa vad piesa lui Peca, Picabo/Pinguini. Din metafora pinguinilor am ramas cu cateva fragmente delicioase, mai jos. Textul integral il gasiti aici, dar cel mai bine mergeti la piesa

Pinguinul Pierre: Nu văd nici o legătură cu crima.
Pinguinul Iverssen: Cum nu vezi nici o legătură cu crima? Dacă lanţul de fast-food-uri ar fi funcţionat aşa cum trebuie, tu şi reverendul Dreyfuss nu v-aţi fi întâlnit nicicând, iar pinguinul Jones ar fi putut să comande prin telefon sandwich-uri cu carne de morsă şi mult ketchup.
Pinguinul Pierre: Deci lanţul de fast-food-uri local e de vină pentru aceste crime odioase.
Pinguinul Iverssen: Care crime?
Pinguinul Pierre: A, scuze, am vrut să spun crimă. Această crimă odioasă. Mă tem că sunt nevoit să îi dau în judecată.
Pinguinul Iverssen: Vei da în judecată lanţul de fast-food-uri?
Pinguinul Pierre: Da, lanţul de fast-food-uri şi internetul.
Pinguinul Iverssen: Dar internetul n-are nici o vină.
Pinguinul Pierre: Nici o vină, zici? Te înşeli, prietene, internetul poartă toată vina. Dacă n-ar fi fost el, lanţul de fast-food-uri nu s-ar fi extins niciodată.
Pinguinul Iverssen: Într-adevăr, pinguinule Pierre, ai gândit foarte bine. Ai dreptate. În acest caz, vom da în judecată usa.
Pinguinul Pierre: Vom da în judecată usa?
Pinguinul Iverssen: Da, usa şi greenpeace. Sub pretextul că ar abuza de internet şi că l-ar fi transformat într-un gigant comercial/politic.
Pinguinul Pierre: Noi urmărind de fapt să obţinem…
Pinguinul Iverssen: Nu e clar? Dominaţia mondială! Controlul absolut!
Pinguinul Pierre: Vom conduce lumea!
Pinguinul Jones: Vom conduce lumea?
Pinguinul Iverssen: Tăcere, prieteni pinguini, gândul rostit e pe jumătate uitat. Iar noi suntem pinguini.

Uneori mi se pare totul portocaliu, lumea e portocalie – şi verde, şi amară, şi dusă…

Lumea e plină de pinguini. Şi de oameni-pinguin. Dar gândeşte-te cum ar fi apărut, în lumina unui reflector, pe o scenă pustie, în mijlocul unei turme de pinguini, morse şi foci, gol-goluţ şi cu o expresie tâmpă pe chip, un om adevărat, aşa, din senin. Îţi spun, am fi dat lovitura. Acum, am fi mâncat mii de sandwichuri cu carne de morsă şi mult ketchup.

Am gasit un proiect foarte, foarte, foarte frumos. Poate ca par prea entuziasmata si chiar sunt . Sunt asa pentru ca se poate. Din toamna imi doresc sa fac acelasi lucru pentru Bucuresti cum fac cei din clipul de mai jos:

Cel  mai aproape de tara noastra, Letscolourproject merge sa coloreze Lyon-ul si Parisul. Din pacate nu pot ajunge in weekend-ul ala, dar as vrea taaare mult daca se poate, sa strangem ajutoare sa facem si la noi.

Hai sa coloram, vreti?

DOR a lansat vineri un hastag despre amintiri de cand aveam #16ani. Un topic care a atras multe reply-uri si simpatii. Pentru majoritatea care-au scris aici, subiectul a generat mai mult decat interactiuni. Am vazut conversatii bazate pe dorinta de cunoastere, de impartasire a lucrurilor pe care oamenii le au in comun.  Nu e de mirare ca mecanismul conversatiilor de interes general functioneaza cu succes in online.

Interesul fata de topic a  fost de mirare pentru cativa:

Am intalnit aceleasi reactii si la topicul deschis de Monica: #carteatapreferata.

Pentru acesti curiosi ma intreb daca au aceleasi dileme si cu prietenii din offline. Cand cunoasteti o persoana si descoperiti ca aveti chestii in comun cu ea, va intrebati daca discutia purtata la un party sau eveniment este un teasing? Cred ca nu.

Insa cu siguranta practicati socializarea fortata (networking-ul) cu un scop anume. Asa ajung suspiciunile manifestate online sa transpara interesele noastre reale.

Daca nu am dreptate, spuneti-mi voi de ce suntem atat de circumspecti vizavi de conversatiile libere din social media?

& more