Roxana Rugină

Revista Models surprinde formele cu noul numar.

Daca va place forma conceptului, gasiti un preview cu mai multe detalii.

Ma tineam de mult sa scriu o poveste, dar pentru ca n-am apucat inca, elful mi-a luat-o inainte. A scris asa frumoos, ca n-as putea sa nu va dau si voua sa vedeti cum e cu pesticus prietenus.
Mai ales ca incepe cam asa…”febletea mea: pestele capsuna. Pestele capsuna este mai delicat decat un strop de ploaie. Cu toate acestea, pestele capsuna are curajul de a vedea haul si a zambi strengareste cand lumea se prabuseste.”
Continuarea speciei aici.

suntem noi diferiti cand ne regasim atatia in acelasi cantec?

fiecare poveste e unica si daca s-au mai scris atatea carti despre acelasi gen de iubire?

ca-n filme e ca-n viata daca tot viata a fost sursa lor de inspiratie de la bun inceput?

Daca ati vazut Julie & Julia stiti ca Julia Child este de fapt o femeie foarte inalta atat in realitate cat si in film. Asa de inalta ca nimic nu i se potriveste: hainele parca-s niste saci lungi aruncati pe-o scandura, masa peste care sta aplecata sa taie ceapa o cocoseaza, patul nu-i ajunge pentru picioarele care-i atarna si nici macar sotului ei nu-i sta bine pe langa ea.

Eu sunt undeva la polul opus cu picioarele mele scurte, dar mereu usor de strecurat pana si-ntr-o valiza. Mi-aduc aminte ca si la aterizarea cu parapanta pentru prima data, in loc sa opun forta parapantei, eu m-am facut un ghemotoc mic intrand printre picioarele copilotului ca o minge. Pe mine una, nu ma derajeaza statura mea, dar recunosc ca evit sa stau langa o persoana gen Julia Child

Mai am si alte avantaje de inaltime: m-alinta lumea tot timpul zicandu-mi piticu’, micuta, copilu, aia mica. Iar cand cineva ma face pitica cu rautate, ma gandesc doar c-a vrut sa spuna “miniona” si deja suna mai bine in capul meu. Unei femei cu picioare lungi nu trebuie doar sa-i soptesti fanteziile tale, dar de alintat ma intreb eu, miniona, cum o alinti?

Dedic acest filmulet comentariilor lui Alex despre online.

Nu-mi place sa descriu stari pentru ca pe cele bune prefer sa le traiesc din plin, iar de cele rele sau triste nu s-ar bucura nimeni.

Sunt oameni cu stari despre care insa, imi place sa scriu. Astia sunt oamenii oameni care plang pentru ca de obicei tin multe chestii mari si urate in suflete ca sa nu-i supere si pe altii si cand nu mai incap la ei, dau pe afara in lacrimi. Imi plac oamenii care se inrosesc si care fac pete in jurul gatului cand sunt emotionati, pentru ca ei arata ca le pasa. Imi plac oamenii care topaie si rad cand sunt fericiti. Imi plac oamenii care zambesc la metrou ca ei stiu ca afara e soare. Imi plac oamenii care se bucura de un nou inceput de primavara ca de fluturasii in stomac si mai imi plac cei care mananca cu pofta si sterg farfuria cu dumicatul de paine.

Imi plac oamenii care pun si suflet pe langa minte, in tot ceea ce fac. De asta imi place Iv Cel Naiv.

Astazi, cu ziua mamei, m-am tot gandit la parinti, la cei care iti dau nastere si la cei care te fac om. Despre ce inseamna sa fii parinte, scria foarte bine Marin Preda. De recitit fragmentul de mai jos din dialogul lui Moromete cu Biznae:

“Ca tu vii si-mi spui ca noi suntem ultimii tarani de pe lume si ca trebuie sa disparem. Si de ce crezi ca, n-ai fi tu ultimul prost de pe lume si ca mai degraba, tu ar trebui sa, dispari, nu eu?”… “Asa ca vezi, relua apoi Moromete in glas cu o admiratie de sine neacoperita fata, de generozitatea lui, eu te las pe tine sa traiesti… Dar rau fac, ca tu vii pe urma si-mi spui mie ca nu mai am nici un rost pe lumea asta… si ce-o sa mananci, ma, Biznae? Ce-o sa mananci, ma, tampitule, exclama Moromete apasand cu un fel de mila nesfarsita, aproape parinteasca pe ultimul cuvant, contempland parca cu jale mizeria mintala a acelui Biznae care ii spusese lui asemenea lucruri despre soarta care le era rezervata in viitor taranilor. (Nu-i spusese lui, ci lui Niculae, si de la Niculae stia si Moromete) Macar, zise Moromete mai departe, eu tot am facut ceva, am crescut sase copii si le-am tinut pamantul pana, in momentul de fata – ca n-au vrut sa-l munceasca, ce sa le fac eu, toata viata le-am spus si i-am invatat , dar pe tine sa te vedem daca esti in stare cel putin de-atat! O sa fii fii in stare? Nu sa-i imbraci si sa le dai sa manance, ca asta e lesne, de mancare ii dai si unei vite in grajd, dar ce le spui!? Ce-i inveti, fiindca un copil chiar daca nu-i intra lui in cap cat e mic, cand se face mare isi aduce aminte… Fiindca degeaba o sa le spui tu vorbe, c-o fi, c-o pati, ca mai destept catine nu mai e nimeni, din fapte ei o sa vaza ca nu esti nici destept si nici n-ai ce sa le spui si or sa ajunga de capul lor si or sa te invete ei pe urma minte cand oi imbatrani. Ori sa-si stearga picioarele petine, ca n-ai stiut sa faci din ei oameni…”

Sa zicem ca esti om de comunicare sau de marketing si vrei sa fii la curent cu ultimele noutati din domeniu. Normal ca te uiti si la altii sa vezi ce fac si cum fac. Auzi peste tot ca social media is next big shit. Sa zicem ca ai acum si strategia si povestea si bugetul cu care poti sa-i faci praf pe toti. Si vrei sa faci great work.

Eu din facultate recunosc ca n-am invatat nimic despre online, dar am invatat  ca inainte sa scriu ceva, ar fi bine sa ma informez despre ce scriu. De aceea, cred ca ar fi bine ca inainte sa livram asteptari clientilor, sa stim despre ce vorbim. Si daca vrem sa urmam trendul sa stim si la ce ne asteptam de la oameni care produc schimbarea.

Si cum viata bate filmul, tot viata bate si online-ul. Asa am invatat eu la ce sa nu ma mai astept de la cei prezenti online. Sa va povestesc. Eram intr-o seara la o petrecere, vreo 20 de persoane toti romani si prietena mea frantuzoaica, Julia. Timp de vreo 5 ore am facut ce face tot romanu’ la o petrecere mai o vorba, un pahar de vin si-un mafia ca sa intretinem atmosfera. Plecam apoi la o alta petrecere “multiculturala” cu rezidenti belgieni, francezi, niste nemti si cativa italieni. Am schimbat rapid cadrul si limba, dar nu si cultura. Nu mai descriu diferentele dintre cele doua grupuri, in detaliu. Concluzionez direct, desi nu-mi place sa generalizez, ca romanii chiar au o problema cu “ce zice lumea despre mine”.

Treaba cu “lumea” incepe de la cum ma imbrac, cu cine umblu, pe unde umblu, ce zic si ajunge la UGC (user generated content) in online. Cum am mai spus, practic cu ego-surfing-ul si am grija de imaginea mea in mediul online sau cel putin nu-mi incarc poze cu ultimul sutien cumparat pe Flickr (exagerez, va dati seama), dar asta nu ma impiedica sa spun ca sunt de multe ori inhibata in ceea ce priveste comportamentul social si online si offline. De altfel cred ca mai toti suntem inhibati cand nu spunem “nu stiu”, daca nu stim sau cand nu facem ceva pentru ca nu vrem sa fim asociati cu x sau y, etc. Si asta vine din principii gresite si o educatie traditionala care a dat prea mult timp atentie la ce zic ochii lumii. Mama mea si iar revin la vorbele ei, draga, spunea asa: “voi face ce spune lumea, cand imi va da lumea sa mananc. Pana atunci fac cum cred, atat timp cat eu ma intretin”.

Revenind la online, cred ca romanii sunt constipati cand vine vorba de implicare, de generare de continut si idei. Asa ca poti sa ai un super blog si 5000 de prieteni  pe FB si nshpe mii de click-uri pe un banner si sa nu insemne nimic. Intrebarea “cum ii facem sa se implice?” ar fi mai corect pusa astfel “hai sa-i invatam sa se implice”. Si hai sa ne autoeducam si sa ne observam mai bine comportamentul inainte de a vorbi de schimbarea lui.

Pentru ca nu vreau sa fiu plina de prejudecati, iau concursul asta ca pe un test al celor afirmate mai sus. Daca la un anunt simplu  adunam peste o suta de cv-uri ale celor mai infocati pasionati de publicitate, vreau sa vad acum cati sunt asa dornici si creativi incat sa-si puna mintea la lucru si sa genereze idei cu care sa se laude si sa se prezinte cu mandrie.

Cu incredere ca se poate!

Sunt indragostita de profesie. Am un cv romantic si iubesc primavara la nebunie. Si da, stiu ca dragoste ca-n filme nu exista. Dar imi plac si scurtmetrajele iubirii. Azi, de Dragobete, imi plac gesturile mai mult decat cuvintele:

A trecut o zi de cand s-a dat drumul la noua retea de socializare google buzz si toata lumea vorbeste despre asta. Eu inca folosesc yahoo ca a doua adresa de mail, asa ca gmail-ul l-am lasat in urma cu contactele. Azi am stat insa mai mult pe el ca sa vad despre ce e vorba. Buzz-ul are cateva chestii care-mi plac: spatiu nelimitat de afisare, timeline care afiseaza in top un post mai vechi daca a fost comentat chiar acu 1 secunda, share-ul de google reader si mai altele, despre care au scris altii mai buni ca mine.

Ma gandesc deja la un switch de la yahoo la gmail, pentru ca Facebook-ul il am pe yahoo. In acelasi timp maica-mea care a inteles cate ceva din facebook si de curand si-a facut cont de twitter, acum vrea un blog. Un switch invers, fata de trend-ul comunicarii online. Am incercat eu sa-i explic cum e cu FB, iar acum probabil urma sa ma duc acasa sa-i arat si cu Twitter-ul cum sta sau mai degraba se invarte treaba. Ce ma fac insa cu google buzz? Cum ii explic eu mamei nebunia asta noua? Nu de alta, dar ea spune ca nu vrea sa ramana in urma. Ea vrea sa inteleaga si asta inseamna mai mult timp. Sper si eu ca o sa se convinga, ca nu are ea nevoie de lucruri din-astea in viata ei.

Si mai sper sa-nteleaga si generatia ei (X) ca noi din generatia Y trebuie sa fim superficiali, intr-o directie constructiva. Pentru ca daca nu suntem, ramanem in urma.  Si ma opresc ca sa nu devin acida! Oricum n-am prea mult timp de scris pe blog. Va explic alta data cum e cu switch-ul  de la social media traditionala la cea moderna. In caz ca nu mai am timp nici de asta, poate vreti sa cititi aici.  :D