Roxana Rugină

In seara asta, pe la 7, eram pe ultima suta de metri din traseul de o ora si 15 minute de la lucru pana acasa. Pe peron la Nation facusem un calcul si-mi ieseau mai putin de 10 ore dormite in ultimele 2 zile. Simteam acum ca n-ar fi trebuit sa mai citesc o poveste ieri noapte si apoi sa caut cuvintele noi in dictionarul francez-roman pana la 3 dimineata. Acum eram asa nerabdatoare sa ajung in canapeaua mea verde cu fundite ca nici nu mai vroiam sa ma uit in jur.

Pe linia 9, dupa vreo 30 de secunde de asteptare in ingramadeala de rush hour in Paris, imi gasesc un loc in vagonul care avea sa ma lase fix la iesirea de la metrou cea mai apropiata de bulevardul care urca spre numarul 5, unde stau florile colorate pe balconul nostru.

Eram chiar mai bucuroasa decat obosita ca am reusit sa prind un loc in vagonul ala si sa-mi odihnesc picioarele batute de pantofii rosii de primavara. « Esti o norocoasa sa prinzi un scaun la o ora ca asta », ziceam in gandul meu. M-am asezat imediat multumita de mine, chiar vizavi de doamna pe care o urmaream inca de pe peron. Aceasta avea picioare atat de subtiri ca cizmele ei pareau sa fie pentru un gigant facute. Imi imaginam acolo pe peron, cum calcaiele ei mici si inguste ca pulpele de la picior pot sta pe jumatate de toc gros, lat si inalt, in echilbru si cu 2 traiste mari cat trunchiul ei in maini. Trecand peste imaginea asta, tocmai ma gandeam sa-mi scot cartea magica din geanta si sa zbor cu mintea pana la capat de linie in cateva clipe, asa pe nesimtite. Cu o mana pe fermoar si una cotroboind in interiorul gentii, mi-am aruncat privirea de jur imprejur, ca sa vad cine se uita la mine cand citesc si se plictiseste gandindu-se ca daca ar avea o carte care-l face sa zambeasca la fel, ar fi mai usor drumul spre casa.

N-am putut insa sa-mi arunc privirea, pentru ca m-am trezit direct plonjata intr-un tunel, intr-un metru cu fiinte curioase. Deja ma deranja sunetul muzicantului care canta ca la un fel de vioara cu o pana, cand am vazut un barbat cu fruntea de sus incruntata apasandu-si nervos sprancenele asezate pe a doua frunte la vreo 5 cm mai jos. Omul care canta cu o pana il impungea sa-i dea si lui cativa centi. Ma gandeam ca barbatul cu doua frunti era si el un norocos. Putea sa fie stresat oricat. Avea a doua frunte sa fie linistit in acelasi timp, fara ca ridurile nervoase de pe fruntea de sus sa-i atinga calmul interior pe care-l puteai citi in ochii lui. Desi parea cam iesita din comun lungimea capului sau, nu era mai ciudat decat vrajtoarea cu Iphone din stanga mea. O femeie la vreo 65 de ani, cu cateva fire albe prin parul negru, negru, imbracata in negru, mica si slaba si cu pielea imbibata de parfum de cedru ca hainele unui preot mirosind a tamaie, se indeletnicea sa scrie un mesaj pe telefon cu unghiile violete, lungi de 2 cm si atat de ascutite la varf ca-i foloseau drept stylet. La inceput eram curioasa daca se aude vreun scartait pe touchscreen. Imediat insa devenisem mai interesata sa vad daca femeia avea ochii acoperiti de urdori. In fata mea o fata cu capul triunghi cu baza acoperita de par, se uita destul de insistent la mine incat sa observ ca purta 3 cruci de marime in ordine crescatoare la gat. Ultima si cea mai mare, din fosfor topit in plastic, proiecta 4 unghiuri de 90 de grade pornind din acelasi punct pe drapelul albastru de 3 metri inaltime, pe care fata il tinea strans in mana. La fiecare statie steagul iesea din clama de par cu care era prins in jurul batului, iar fata il infasura repede la loc, sa nu se deszvaluie asa in public.

Am ajuns la capat fara sa inteleg zgomotul instrumentului din tunel, fara sa vad ochii vrajitoarei si mai devreme decat as fi putut afla ce facea fata cu steagul albastru. Am iesit la aer… si printre barbati cu robe lungi si pielea maslinie, miros de castane coapte si cantecul ofertelor de flori de primavara, am ajuns acasa.

El i-a luat Ei un inel. Inelul nu era nici din ala de aur si nici n-avea diamant. Dar inelul ala avea o poveste:

“si s-au casatorit si-au trait impreuna fericiti pana la adanci batraneti”

Ma tineam de mult sa scriu o poveste, dar pentru ca n-am apucat inca, elful mi-a luat-o inainte. A scris asa frumoos, ca n-as putea sa nu va dau si voua sa vedeti cum e cu pesticus prietenus.
Mai ales ca incepe cam asa…”febletea mea: pestele capsuna. Pestele capsuna este mai delicat decat un strop de ploaie. Cu toate acestea, pestele capsuna are curajul de a vedea haul si a zambi strengareste cand lumea se prabuseste.”
Continuarea speciei aici.

Visam…

ca daca ma uit pe cer la luna, cineva se uita la soare si viseaza ca mine, ca o ma deranjeze tremurul din stomac de la prima vedere si n-o sa pot sa mai respir dupa  primul sarut, ca o zambesc cand adorm la el in brate, ca are sa se coloreze asfatul gri cand noi doi ne vom plimba tinandu-ne de mana, c-o sa-nfloreasca toti copacii de bucurie ca ne-am gasit, ca iarba o sa fie doar din ce in ce mai verde, ca ploaia n-o sa ne deranjeze atat cat dansam pe ritmul ei, c-o sa ne dam in carusel si-o sa radem ca doi copii, ca o sa pazim impreuna mancarea pe foc si-o sa ghicim din priviri cand unul vrea sa spuna ca-i gata masa, ca nici un muzeu nu va mai istoric pe langa povestea noastra, ca o sa ne placa la amandoi marea, c-o sa ne dam intalnire la mijlocul Pamantului ca sa-l vedem pe tot impreuna, ca intr-o zi o sa vad Parisul si-o sa ma indragostesc instant, si o sa traiesc o iubire ca-n filme.

Si parca visez si acum, si sunt fericita fara sa mai pun punct

Cuierul meu de acasa s-a rupt. Nu mai sta drept de vreo cateva luni, iar eu nu am timp sa-i dau un pic de atentie. Probabil c-a obosit si el sa mai poarte pe umerii sai greutatea hainelor noastre. Cuierul e cam singuratic de fel, sta mereu retras in coltul holului si cand deja e prea multa lume in jurul lui, incepe sa se strambe. Cu toate astea pare la fel ca si noi: iarna e trist si cocosat de frigul adus in gecile noastre, iar vara ca orice om se inveseleste si el.
La fel ma gandesc si la pisalogul de usturoi, si la fundul de lemn pe care taiem de toate, si tot asa, da fara cuvinte s-a gandit si Misty Belardo.

Mai multa inspiratie aici.

“Urmatorul tren in directia Preciziei soseste in statie la linia 1, in 2 minute”

- Ce? Tren? Ce mai e si asta?

- E cam intuneric aici, prietene! In loc sa pui intrebari mai bine hai s-o tulim de-aici.

- Uite colo sus o creanga…hai!

- E cam rece si alunecos, nu cred ca stam bine. Nu vrei tu sa cautam un alt copac?

- Wow, da’ ce se misca acolo?

- E un rau din metal care curge in sus. Oamenii se aseaza cu picioarele si raul ii duce in sus la soare.

- Eu n-am mai vazut asa ceva, randunico!

Nici eu nu am mai vazut 2 randunele la metrou, pana azi. Ma intreb daca o sa vina cineva sa le scoata de acolo…

Era odata consiliul de infiintare a legumelor pe Pamant si acolo discutau toate legumele din lume despre ce va face fiecare pentru oameni. Unele legume au ales sa-i faca pe oameni sanatosi, altele sa-i scarbeasca cu otrava lor amaruie, altele nu vroiau decat sa-i faca fericiti cu magia gustului lor. Numai una singura a vrut sa-i faca pe oameni sa planga.

La asa propunere, toate legumele s-au mirat: “cum sa-i faci pe oameni sa planga?” Dar ceapa nu s-a lasat. Si si-a ales bine rolul. De atunci ii tot face pe oameni sa planga, de fiecare data cand ei o taie-n bucati.

Si-am incalecat ceapa

Ca s-o fac bucati asa,

Dar lacrima nu se oprea

De la ceapa rea.

Mi-aduc aminte de-o vara calduroasa, nu asa ca acum, dar tot. Era 28 iunie, mai exact de ziua mea, cand m-am trezit dimineata devreme, plina de entuziasm numai la gandul c-aveam sa primesc cadouri si or sa vina copiii la mine. Implineam vreo 8-9 ani, cred si imi aduc aminte ca mama nu era acolo sa ma pupe pe frunte si sa-mi zica la multi ani, iar chestia asta mi-a stricat deodata buna dispozitia, mai ales ca eu plangeam de cate ori mama intarzia cand trebuia sa vina acasa. Frate-miu nici o treaba n-avea, nici atunci, nici acum. Imi tot zicea sa nu ma mai agit, ca vine ea. Si a venit. O vad cum era incarcata de sacosi si arsa de soare. Simt imbratisarea ei fierbinte si acum, de cate ori mi se face dor de casa. M-a strans tare si mi-a zis ca nu aveam motive sa-mi fac griji: ea n-o sa plece niciodata. Apoi a inceput sa scoata cu grija toate cadourile din lume pe o masa. Nu-mi dau seama nici acum cum incapeau, pentru ca erau tare multe. Era felul ei de a ma bucura cat ar fi reusit s-o faca doi parinti. Iar eu eram tare fericita, pentru ca mama era si mama si tata.

Si este inca, cea mai buna mama din lume. Si vreau sa cred ca daca-i spun de multe, multe ori la multi ani, n-o sa plece niciodata. Si daca nu m-a nascut cu aripi, dar m-a invatat sa zbor, sper sa mai faca o vraja sa-si tina si promisiunea.

Sunt indragostita de profesie. Am un cv romantic si iubesc primavara la nebunie. Si da, stiu ca dragoste ca-n filme nu exista. Dar imi plac si scurtmetrajele iubirii. Azi, de Dragobete, imi plac gesturile mai mult decat cuvintele:

Dacă v-a plăcut, urmăriţi povestea lor de dragoste aici.