Roxana Rugină

O fată şi-a pozat faţa timp de 3 ani. A făcut un film apoi şi-a fost nominalizată la Festivalul Webby. Îl puteţi vedea şi voi mai jos.

Întodeauna mi-au plăcut scaunele bunicii, pentru că toate erau verzi. Avea unele din lemn, scrijelite şi cu vopseaua luată. Când ne jucam, faceam casă din ele. Ne ascundeam sub alea mai înalte şi care aveau stinghia

de picioare jos.  Cele mai noi nu erau aşa bune pentru că aveau suportul de picioare la mijloc şi nu puteam intra sub ele. Îmi plăcea să stau la masă pe unul din alea, c-aveam picioarele mici şi numai pe alea puteam să-mi rezem picioarele.

Îmi aduc aminte şi de scaunele verzi alea frumoase. Erau din lemn dat cu lac şi îmbrăcate într-o stofă verde, groasă. Alea miroseau mereu a naftalină, pentru

că le ţinea în camera “de la faţă”. Numai când era Sfânta Maria le scotea şi-apoi îi lua o zi să le facă la loc frumoase. Când am organizat primul revelion cu prieteni la bunica i-am pătat 2 dintre ele. S-a supărat un pic, dar ştia că oricum ea  nu mai avea cui să-i arate scaunele ei frumoase. La o zi de naştere am avut parte de cea mai mare bătaie cu tort. Atunci s-au umplut de frişcă, iar după bălăcăreala cu furtunul nici că mai aveau cum să devină din nou cum au fost.

După ultima întâmplare buni a scos toate scaunele la soare şi-a văzut că mai are doar două frumoase. Le-a pus deoparte şi peste 3 zile le-a dus la biserică. Nu ştiu dacă am mai văzut de atunci scaune verzi atât de frumoase, dar sper ca acolo să fi avut cineva grijă de ele.

P.S.: Imi mai place si scaunul verde din imaginea de aici.

Ca şi iubirile, zilele trec una după alta…dar nu la fel.

• Unele sunt prea scurte şi abia când se termină ne dăm seama că nu am apucat să facem nimic din ce era mai important. Ne-am pierdut în detalii şi în nimicuri şi am lasat esenţialul la coada care nu a mai apucat să vadă lumina zilei. Când am zile din astea uit să mănânc şi las tot ce ţine de nevoile mele pe planul 2.
• Alte zile sunt lungi şi istovitoare. Ne obosesc cu probleme şi-ajung în final să ne aducă la punctul în care aşteptăm doar să se termine. Nu mai contează cum, vrem doar să trecem peste, să adormim şi somnul să şteargă tot. Ultima zi din-asta mi-a consumat energia pentru o săptămână şi mi-a furat motivele de bucurie şi pentru ziua care urma.
• Mai sunt şi zile memorabile, de le numeri pe degete. Ne leagă de ele cele mai fericite clipe şi amintiri în care evadăm atunci când vrem să închidem ochii, să ne gândim la ceva frumos.
• De zilele obişnuite nu ne mai amintim. N-au nici sare, nici piper.  Din păcate astea sunt cele mai multe pentru unii din categoria roboţel. 24 de ore care pot fi descrise atât de uşor: mănânc, merg la muncă, vin acasă, mănânc  şi mă culc.

Prefer să-mi împart zilele între primele 3 tipuri şi să ştiu că din fiecare rămân cu ceva, dar nu ţine doar de mine. Oricum ar fi cu zilele mai e cum e, dar cu iubirea nu faci tu cum vrei.

O zi memorabilă!

Am ajuns, în sfârşit, la concluzia că-mi doresc cu adevărat o relaţie. Nu e un lucru uşor de recunoscut pentru mine. Într-un fel sau altul am ajuns să văd nevoia de oameni în contextul unei relaţii ca pe o slăbiciune. Nu ajută cu nimic faptul că acestă dorinţă este bazată pe nevoie. Sunt obosit. Nu mai vreau să fac asta singur. Viaţa mea trebuie împărtăşită. Vreau o persoană care să se uite să se uite la mine şi să mă vadă pe mine. Adevăratul eu.

Sunt pasional doar cu câţiva oameni. Pentru că nu mă încred în oameni cu uşurinţă. De-asta ţin foarte mult la adevăraţii prieteni pe care îi am.

Dacă nu aş crede în dragoste, nu aş putea să fiu atât de fericit pe cât sunt acum. Dragostea îmi este cel mai bun prieten. Oricine nu crede în dragoste ar trebui să înceapă să creadă înainte de a-şi rata şansa să găsească împlinirea.

Am visat dintotdeauna să-mi găsesc jumătatea. N-am încetat niciodată să cred că sufletul meu pereche există cu adevărat. Că există cineva în viaţa mea la care ţin mai mult decât la mine.

Şi sunt deja îndrăgostit de tine. Este pentru prima oară când mi se întâmplă. Vreau să-mi împart viaţa cu tine. Dacă ai simţi pentru mine măcar jumătate din ce simt eu pentru tine, aş muri fericit. Îţi dăruiesc tot ceea ce sunt eu. Simt că nu există chiar nici un sens în a minţi, pentru că în cazul ăsta nu împătăşeşti lumii adevăratul sine şi nu te mândreşti cu ceea ce eşti.

Oricât de mult mi-ar displăcea să o spun, sunt stereotipul persoanei emoţionale. Dar nu sunt emoţional. Sunt doar eu însumi. Se aşteaptă de la mine să vorbesc şi să acţionez într-un fel anume sau cel puţin aşa mi se spune. Sunt pur şi simplu eu. Personalitatea mea are mai multe laturi. Sunt diferit în multe aspecte pentru că pot fi. Mă schimb neîncetat şi nu cred că pot fi clasificat într-un fel sau altul.

Oamenilor le place să-i aşeze pe ceilalţi în cutiuţe micuţe. Uneori lumea încearcă să mă aşeze şi pe mine într-o cutie şi sunt uimiţi că nu încap. Schimb într-una ceea ce sunt: felul în care arăt, stilul meu, credinţele, atitudinea, ţelurile mele. Nu rămân aceeaşi persoană pentru mai mult de două luni. Mă schimb neîncetat.

E greu să fii tu însuţi, căci cine devii atunci când eşti “tu”? Eu cred că este o sarcină extrem de dificilă, aproape imposibilă, să fii cu adevărat tu însuţi. Atunci când eşti cu cineva, de obicei te porţi în aşa fel încât să completezi ideea sa despre “tine”.

Mă bucur că nu sunt cine cred ei că sunt. Faptul că am o faţă ascunsă, că ştiu că se înşală când mă judecă şi mă critică ca pe un stereotip, îmi dă un sentiment plăcut, ca şi cum sunt mai puternic decât ceea ce vor ei să fiu. Nici măcar nu mă pot decide cine sunt.

Lipsa mea de empatie face din mine un strateg potrivit, un om de mijloc şi un excelent negociator. Dezinteresul faţă de prietenie şi dragoste mă face suficient de distant pentru a le fi câştigat pe amânduă din oficiu, dacă aş fi vrut.

De ce să nu-i dai o şansă să-ţi fiu prieten? Voi râde cu tine când vei fi vesel şi fericit. Voi plânge cu tine când vei fi trist. Voi aprinde o lumânare pentru tine când vei fi înconjurat de probleme aparent imposibile.

Vorbeşte-mi! Dacă nu comunicăm, nu va merge niciodată. Am muncit mult şi am suferit îndeajuns în vremurile grele. Un suflet-pereche este persoana cu care eşti cel mai fericit. Ai fi aşadar, mai puţin fericit cu oricare altă persoană existentă.

În unele zile sunt singura persoană cu care vorbesc cât e ziua de lungă. Presupun că asta mă face prietenul meu cel mai bun. Uneori îmi ţin mâna stângă cu cea dreaptă şi-mi spun că nu sunt singur pentru că sunt cu mine însumi.

Acest text este o transcriere a textului instalaţiei audio din cadrul proiectului Ars Telefonica: Lasă-mă să te ţin de mână, de Iratxe Jaio şi Klaas van Gorkum.

mă sufoc în cutia asta plină de fum

dragostea e înfăşurată în folie de plastic astăzi

ştiu că te enervează lipsa semnelor de punctuaţie

dar trebuie să încetezi să fugăreşti pisica

care fugăreşte şoricelul acela în bucătărie

oare de unde a apărut

nu e nici toamnă măcar

cînd eram mică şi alegeam cocenii de porumb

nu ştiu sigur dacă s-a întîmplat asta

dar eram mică şi alegeam cocenii de porumb şi găseam cuiburi de şoricei şi erau mici şi roz

şi o întrebam pe mama de ce se numesc cuiburi că doar nu sînt păsări

şi tu o să zîmbeşti acum

pentru că mă vezi mică şi verde şi îmbrăcată în rochiţă şi trebăluind şi cu genunchi juliţi şi mîini murdare şi întrebînd-o pe mama dacă şoarecii sînt păsări totuşi

iar dacă mai scriu “şi” în fraza următoare o să te încrunţi

mi-am dat seama din nou ştiam am ştiut întotdeauna de fapt că prea puţini oameni înţeleg ce scriu eu aici

sau de ce scriu eu aici

puţin îmi pasă

nu m-au înţeles nici cei pe care i-am iubit întîmplător mi-au citit textele şi au dat din umeri

nu prea pricep eu expresia asta

umerii sînt doar nişte componente care trebuie înşurubate

acum tu n-o să ştii dacă urma un semn de întrebare sau de exclamaţie

la dracu

de fapt te doare-n pulă

şi prima virgulă de pe ziua de azi urmează aici,

ar fi fost mai firesc să pun punct

dar nu-mi plac punctele

decît dimineaţa la prima oră cînd perdeaua de borangic se îngălbeneşte a soare

cînd mă doare capul cînd mănînc carne cînd nu port ochelari cînd mă spăl pe dinţi

îmi vin cuvinte în minte

mi s-a întîmplat mai demult să fiu fericită

te-am minţit cînd am spus că nu mai am nevoie de prieteni şi vin negru şi poveşti cu frunze

mă simt singură şi sînt zile în care îmi amintesc perfect orice gest pe care l-am făcut altădată cred că atunci îmi construiam amintirile

într-o zi o să-mi cumpăr o maşină de scris o să scriu o să public o să arunc apoi toate cărţile pentru că de fapt nici nu contează va fi o altă carte despre ratare şi speranţă tragică şi cu moarte probabil la final cu flori şi vise şi sex şi oameni urîţi special de urîţi multe simboluri şi multe semne de punctuaţie probabil cu ceva cuvinte aprobate pe jumătate de dex astea vînd frunze culori

ştiu şi cum va începe prima frază e cheie ce mă enervează cei care scriu “keie” sau “kee” îi urăsc la fel cum urăşti tu cîinii cu botul plin de spume la fel şi cu cei care scriu “doo” în loc de două

există excepţii desigur

mi-am mai amintit ceva îţi povesteam mai demult despre culori

anotimpuri şi începuturi de poezie de discuţiile acelea îmi e dor cînd mîncam împreună în pat felii lungi de pîine prăjită cu brînză topită

ştiu că n-ai înţeles nimic

sau ai înţeles totul dar ţi-a rămas în minte prima propoziţie sau ultima sau mijlocul oricum n-o să o priveşti ca pe un întreg

mă seacă oamenii ca tine

pe care îi iubesc

Autorul confesiunii aici.

Cunosc 2 oameni care se iubesc exact aşa, ca-n filme: cu declaraţii lăsate pe un post-it drăguţ, cu discreţie şi nebunie la un loc cu crizele, pe fugă, pe bune, de-adevăratelea. Deci se poate!

Inspiraţia aici.

Aseara am vazut acest sticker pe geamul usii de la autobus. Nu stiu daca voi le-ati vazut pe undeva, dar sper sa vi se intample atunci cand o sa aveti nevoie. La mine asa a fost. Ma uitam prin geam asa cum in ultima vreme ma uit si prin oameni. Cu mintea departe.  Prea multe idei, prea multe deadline-uri si proiecte ca sa mai apuc sa ma gandesc pentru ce. Si fix la ora potrivita pentru unii de culcare, pentru altii sa ia cina, sa-si adoarma copii in sanul familiei iubitoare, fix la ora la care simti ca numai tu mai esti pe strada si te intrebi unde e acasa de fapt, am vazut asta.

Raspunsul a venit deci simplu: merita sa te dai peste cap, sa uiti de somn si de toate pentru dragoste. Pentru mine nu e vorba de dragostea a la Valentine’s Day. E vorba umblela mare si colorata sub care se aduna toate lucrurile marunte pe care le faci cu pasiune, umbrela sub care intra toti oamenii la care tii si pe care ii ajuti si vin langa tine pentru ca tu stii ca n-o sa ii ploua acolo. Si mai e umbrela de sub care vezi doar soarele cand te uiti spre cer. Pentru ca tu zambesti si norii dispar.

Love can begin here este idea unui omulet fain care vrea sa schimbe lumea cu niste stickere. Adica ce face el, este sa lipeasca aceste abtibilduri in multe multe locuri unde oamenii sa le poata vedea si sa inceapa sa iubeasca, sau sa-si aduca aminte. Poate suna idilic pentru unii, dar cand vezi un sticker din-asta lipit pe un cos de gunoi plin si vrei sa arunci o sticla care cade pe jos, poate te gandesti ca poti sa faci altceva. Poti sa iei cu tine sticla si sa arati ca-ti pasa, sa fii acela dupa care nu vor mai veni 10 lasand sa cada gunoaiele pe jos, sa fii acela din cauza caruia nu s-a rupt acel cos de greutate si cel care venea sa mature in urma nu s-a mai aplecat sa adune gramada de pe jos. Sa fii tu ala care schimba lumea. Cu gesturi mici.

Mr. Big e un omulet. Mic. Despre ideea lui mare citeste aici.

p.s. Guys, am gasit solutia pentru microundele nebuniei incarcat de post-it-uri cu inchide usa. Azi lipesc un sticker Love can begin here. Poate asa o sa incepem sa inchidem si usa

Sunt lucruri si experiente pe care nu te pricepi sa le descrii asa bine ca altii. Cum de exemplu, o face Chirila aici.
Un mic extras:

Pentru ca, de atata tacere vei fi uitat sa vorbesti, de atata liniste vei fi uitat ca poti sa auzi, de atata plictiseala vei fi uitat sa razi si de atata singuratate vei fi uitat ca esti singur si ca asta poate sa se termine. Cocotata pe zid, fata-ti va zambi si se va da jos la tine si-o sa te invete din nou tot ce ai uitat. Un singur lucru n-o sa te invete: ca peste ceva timp, vei suferi din nou si-o vei lua de la capat, dar al naibii sa fiu daca nu asta ne e scris pe pamanturile astea pe care le semanam ca sa le culegem, o data pe an.

Mi-a placut ideea descrisa de Flori si m-am gandit sa-i redau postul mai departe. O poveste pentru fiecare de langa noi:

De multe ori am privit din tramvai oameni simpli care mergeau ori la serviciu, ori la cumparaturi, ori in vizita, ori in alte parti pe care nici macar nu le banuiam. Fascinant era sa imi imaginez povestea lor « oare au o viata fericita, oare oamenii care ii inconjoara ii admira ? », plus alte multe intrebari pe care mi le adresam.

Ciudat este faptul ca ne gandim la povestile oamenilor de langa noi, dar doar pentru cateva secunde, minute, uneori ore. Ore deja suna un pic complet, orele le dedicam prietenilor, familiei, dar cel mai mult noua. Si atunci apare intrebarea fireasca, de ce suntem egoisti si nu dam atentie si persoanelor care poate chiar au ceva interesant de spus.

Pentru ca suntem egoisti si diferiti. Pentru ca nu vedem decat povestile celor care se imbata in cluburi, povestile celor care au un BMW, povestea fardurilor si a hainelor, pentru ca discutiile noastre se limiteaza la fizic. De aceea, sansa de a fi pusi in evidenta oamenii care merita se diminueaza pe zi ce se mai naste un copil, o generatie, ce va uita ce inseamna apreciere si povestea. Pentru ca povestile autorilor nostri nu sunt deosebit de bune pentru ca nu contin sex, bautura, femei, masini, vile, afaceri si pentru ca e mult mai usor sa critici decat sa apreciezi.

Povestea intreaga se afla aici.