Roxana Rugină

Era odata consiliul de infiintare a legumelor pe Pamant si acolo discutau toate legumele din lume despre ce va face fiecare pentru oameni. Unele legume au ales sa-i faca pe oameni sanatosi, altele sa-i scarbeasca cu otrava lor amaruie, altele nu vroiau decat sa-i faca fericiti cu magia gustului lor. Numai una singura a vrut sa-i faca pe oameni sa planga.

La asa propunere, toate legumele s-au mirat: “cum sa-i faci pe oameni sa planga?” Dar ceapa nu s-a lasat. Si si-a ales bine rolul. De atunci ii tot face pe oameni sa planga, de fiecare data cand ei o taie-n bucati.

Si-am incalecat ceapa

Ca s-o fac bucati asa,

Dar lacrima nu se oprea

De la ceapa rea.

Mi-aduc aminte de-o vara calduroasa, nu asa ca acum, dar tot. Era 28 iunie, mai exact de ziua mea, cand m-am trezit dimineata devreme, plina de entuziasm numai la gandul c-aveam sa primesc cadouri si or sa vina copiii la mine. Implineam vreo 8-9 ani, cred si imi aduc aminte ca mama nu era acolo sa ma pupe pe frunte si sa-mi zica la multi ani, iar chestia asta mi-a stricat deodata buna dispozitia, mai ales ca eu plangeam de cate ori mama intarzia cand trebuia sa vina acasa. Frate-miu nici o treaba n-avea, nici atunci, nici acum. Imi tot zicea sa nu ma mai agit, ca vine ea. Si a venit. O vad cum era incarcata de sacosi si arsa de soare. Simt imbratisarea ei fierbinte si acum, de cate ori mi se face dor de casa. M-a strans tare si mi-a zis ca nu aveam motive sa-mi fac griji: ea n-o sa plece niciodata. Apoi a inceput sa scoata cu grija toate cadourile din lume pe o masa. Nu-mi dau seama nici acum cum incapeau, pentru ca erau tare multe. Era felul ei de a ma bucura cat ar fi reusit s-o faca doi parinti. Iar eu eram tare fericita, pentru ca mama era si mama si tata.

Si este inca, cea mai buna mama din lume. Si vreau sa cred ca daca-i spun de multe, multe ori la multi ani, n-o sa plece niciodata. Si daca nu m-a nascut cu aripi, dar m-a invatat sa zbor, sper sa mai faca o vraja sa-si tina si promisiunea.

Sa zicem ca esti om de comunicare sau de marketing si vrei sa fii la curent cu ultimele noutati din domeniu. Normal ca te uiti si la altii sa vezi ce fac si cum fac. Auzi peste tot ca social media is next big shit. Sa zicem ca ai acum si strategia si povestea si bugetul cu care poti sa-i faci praf pe toti. Si vrei sa faci great work.

Eu din facultate recunosc ca n-am invatat nimic despre online, dar am invatat  ca inainte sa scriu ceva, ar fi bine sa ma informez despre ce scriu. De aceea, cred ca ar fi bine ca inainte sa livram asteptari clientilor, sa stim despre ce vorbim. Si daca vrem sa urmam trendul sa stim si la ce ne asteptam de la oameni care produc schimbarea.

Si cum viata bate filmul, tot viata bate si online-ul. Asa am invatat eu la ce sa nu ma mai astept de la cei prezenti online. Sa va povestesc. Eram intr-o seara la o petrecere, vreo 20 de persoane toti romani si prietena mea frantuzoaica, Julia. Timp de vreo 5 ore am facut ce face tot romanu’ la o petrecere mai o vorba, un pahar de vin si-un mafia ca sa intretinem atmosfera. Plecam apoi la o alta petrecere “multiculturala” cu rezidenti belgieni, francezi, niste nemti si cativa italieni. Am schimbat rapid cadrul si limba, dar nu si cultura. Nu mai descriu diferentele dintre cele doua grupuri, in detaliu. Concluzionez direct, desi nu-mi place sa generalizez, ca romanii chiar au o problema cu “ce zice lumea despre mine”.

Treaba cu “lumea” incepe de la cum ma imbrac, cu cine umblu, pe unde umblu, ce zic si ajunge la UGC (user generated content) in online. Cum am mai spus, practic cu ego-surfing-ul si am grija de imaginea mea in mediul online sau cel putin nu-mi incarc poze cu ultimul sutien cumparat pe Flickr (exagerez, va dati seama), dar asta nu ma impiedica sa spun ca sunt de multe ori inhibata in ceea ce priveste comportamentul social si online si offline. De altfel cred ca mai toti suntem inhibati cand nu spunem “nu stiu”, daca nu stim sau cand nu facem ceva pentru ca nu vrem sa fim asociati cu x sau y, etc. Si asta vine din principii gresite si o educatie traditionala care a dat prea mult timp atentie la ce zic ochii lumii. Mama mea si iar revin la vorbele ei, draga, spunea asa: “voi face ce spune lumea, cand imi va da lumea sa mananc. Pana atunci fac cum cred, atat timp cat eu ma intretin”.

Revenind la online, cred ca romanii sunt constipati cand vine vorba de implicare, de generare de continut si idei. Asa ca poti sa ai un super blog si 5000 de prieteni  pe FB si nshpe mii de click-uri pe un banner si sa nu insemne nimic. Intrebarea “cum ii facem sa se implice?” ar fi mai corect pusa astfel “hai sa-i invatam sa se implice”. Si hai sa ne autoeducam si sa ne observam mai bine comportamentul inainte de a vorbi de schimbarea lui.

Pentru ca nu vreau sa fiu plina de prejudecati, iau concursul asta ca pe un test al celor afirmate mai sus. Daca la un anunt simplu  adunam peste o suta de cv-uri ale celor mai infocati pasionati de publicitate, vreau sa vad acum cati sunt asa dornici si creativi incat sa-si puna mintea la lucru si sa genereze idei cu care sa se laude si sa se prezinte cu mandrie.

Cu incredere ca se poate!

Sunt indragostita de profesie. Am un cv romantic si iubesc primavara la nebunie. Si da, stiu ca dragoste ca-n filme nu exista. Dar imi plac si scurtmetrajele iubirii. Azi, de Dragobete, imi plac gesturile mai mult decat cuvintele:

Dacă v-a plăcut, urmăriţi povestea lor de dragoste aici.

În Paris, oamenii nu se mai uită la oameni în metrou. Au apus vremurile când chiar şi cu căşti în urechi, se mai uitau unii la ceilalţi. Acum se uită în telefon. Şi n-ar fi nimic rău în asta, pentru că practic folosesc acel timp verificând mail-ul sau cititnd. Ce mă sperie un pic e uitatul în telefon, atunci când mergem pe stradă.

Într-o zi trebuia să ajung într-un loc şi ca să verific unde e, dau să deschid laptopul. Julia îmi spune că are ea o hartă a Bucureştiului, dar eu refuz. La ceva timp eram în Paris şi căutam o străduţă pe hartă. Mă fascinează tehnologia Metro Paris 3.0 Iphone şi te ajută enorm când cauţi centrele de biciclete, de exemplu, dar pentru mine bucuria descoperirii unui loc cu  ghidul în mână nu se poate măsura în timp. Oi fi de modă veche, dar Parisul e mai frumos cu ghidul în mână.

O fată şi-a pozat faţa timp de 3 ani. A făcut un film apoi şi-a fost nominalizată la Festivalul Webby. Îl puteţi vedea şi voi mai jos.

Copii fiind vroiam să ne dăm mari. Şi inventam tot felul de gogomănii pentru asta. Brandul personal pe atunci se măsura în numărul de centuri negre la karate şi catralioanele măsurate cu rigurozitate pentru orice.

Am crescut şi am schimbat registrul, dar jocul a rămas acelaşi. Avem un brand care se dă şi el mare. Pentru asta cineva a inventat o nouă gogomănie: expresia “rulează fin”.  N-am reuşit să găsesc o definiţie nici măcar în dicţionarul urban, dar ce ştiu e că-i de bine. Adică dacă brandul tău e mişto, înseamnă că “rulează fin”.

Vezi aici care branduri rulează fin printre bloggeri.

Joi am fost la Green Conference, un eveniment ce reunea oameni din ong-uri, companii cu programe de CSR și bloggeri cu implicare în programe sociale. În ultima parte de Green Social Media Cristi Manafu, Adrian Soare, Bobby Voicu, Alex Negrea și Adrian Ciubotaru au vorbit despre oportunitățile pe care canalele new media le oferă ong-urilor pentru a susține diverse cauze sociale și programe de responsabilitate. M-am bucurat să vad în sală oameni din ong-uri care-și doreau să învețe cum pot aborda lumea prin intemediul online-ului. Puteai citi pe fața lor curiozitatea naivă cu care încercau să-nțeleagă new media. Dar oricât de interesați ar fi fost ei de provocările internetului și de rețelele sociale, mi-ai dat seama că simțul civic are de partea sa 2 categorii de susținători diferiți.

Prima categorie este reprezentată de cei care produc schimbarea.

Și despre oamenii care fac lucruri, o să scriu mai jos o scurtă povestire.

Aseară, în drum spre casă cu 381, am primit o lecție de responsabilitate socială, dacă-i pot spune așa. Stăteam în autobuz în picioare, lângă un bărbat, cam pe la 20-30 de ani. Era ceva ciudat la el. L-am văzut de când s-a urcat: avea mișcări bizare care mă faceau curioasă. Omul s-a sprijinit de bara din fața geamului care desparte cabina șoferului de călători. În tot acest timp șoferul îi povestea cuiva la telefon că are probleme cu copilul care “nu vrea să-nvețe carte”. Se întreba dacă n-ar fi mai bine să-l trimită la țară, pentru că acolo măcar ar putea să facă ceva. Bărbatul de lângă era din ce în ce mai agitat. Se bâ’âia dând din cap șoferului care nu-l vedea, să nu facă asta. A început chiar să mormăie ceva împotriva șoferului. Privind-ul mai atent am observat că avea mâinile foarte mici, ca de copil. Picioarele lui erau strâmbe și capul diform. L-am analizat timp de 15 minute cum se agita pe dinăuntru fără să-și poată controla ieșirile la exterior. Lângă el era o sticlă goală de plastic înfiptă între perete și bară. Ajuns în stația de coborâre s-a smuncit să tragă sticla de-acolo și-a coborât cu ea. Urcat pe bordură, bărbatul a aruncat sticla de plastic la coș cu mânuțele lui mici, pășind strâmb și greoi spre casă.

Acel bărbat, căruia viața nu i-a lăsat mâinile puternice și i-a furat normalitatea de care noi avem parte, a făcut un gest pe care mulți dintre noi nu l-am fi făcut.

A doua categorie de oameni cu simț civic sunt cei care scriu despre primii, care-i prezintă și care vorbesc și fac cunoscute proiectele, faptele și frumusețea gesturilor primei categorii.

Avem nevoie de oameni care fac posibile proiectele sociale, așa cum avem nevoie de oameni care să vorbească despre ele. Numai împreună putem susține schimbarea în bine.

Pentru că azi timpul nu-mi permite să fac ceva pentru fiecare proiect care-mi place, aș vrea să fac trimitere acum la câteva proiecte care mi-au atras atenția și care s-au prezentat la Green Conference : Let’t do it Romania, Omuleții verzi, Lecturi urbane.

Noul widget al Twitter-ului este minunat nu doar pentru că-ţi permite să-i împarţi pe cei pe care-i urmăreşti în categorii, ci şi pentru că reprezintă un instrument de analiză rapid, gratuit şi foarte util pentru PR, dacă vreţi.

Părerea mea e că Twitter lists are un mare potenţial de exploatare de către oamenii de PR. Dacă până acum noi defineam publicurile ţintă după diagrame şi făceam poveşti despre target-ul nostru, Twitter ne arată acum clar care este, cine este şi cum este targetul targetului nostru. Putem accesa listele clienţilor noştri, consumatorilor, jurnaliştilor, bloggerilor şi tuturor celor cu care vrem să comunicăm. Putem să ne dăm seama din listele lor de oameni de interesele lor, de pasiunile şi afinităţile pe care le au şi invers cine îi urmăreşte pe ei, cum sunt consideraţi, pentru ce sunt urmăriţi.
Abia aştept acum să apară un Listorious şi TweetDeck updated, iar până atunci trebuie să-mi fac timp şi eu de listele mele. Aşa cum spunea şi Manafu, sper să apară şi liste cât mai juicy, să avem şi ceva cărniţă pentru tocăniţa de PR , nu?