Roxana Rugină

Draga Andreea, am o mare frustrare de care sunt tare mandra: aceea ca nu am timp sa scriu. Nu am timp sa scriu ca sa am timp sa fac cele despre care sa scriu. Cand n-o sa mai pot sa fac nimic, o sa scriu despre bazaconii. Pana atunci voi povesti tuturor despre cum am ajuns de la acadele si clatite, la proiecte si treburi serioase, la fel de apetisante.

La Paris tinerii, familiile, batranii au toti un mod de a-si petrece timpul impreuna. Si daca se poate cat mai mult timp. Indiferent ca se intalnesc la o bere intr-un pub, la o lansare de carte sau la o cina, rolul intalnirilor care iau diferite forme, ore si adrese este sa vorbeasca. Sa vorbeasca, sa vorbeasca. Si iar sa vorbeasca.

Acum 7 luni cand conversatiile lor normale mi se pareau extrem de lungi si plictisitoare, imi ascundeam dorul de stat la vorba cu ai mei de acasa, in critica discutiile lor. Analizand cu superficialitate sau poate fara sa cunosc limba indeajuns, am inceput sa fac loc intre ei si mine, intre ei si noi. Ma separam inconstient, insa pe o structura construita parca de un architect maestru. La capatul ei ma trezeam ca sunt straina de mediul lor. Pana sa inteleg nu doar cuvintele ci si sensul lor in ordinea spusa, ma plictiseau discutiile lor interminabile. Ma simteam deseori ca atunci cand eram mica si parintii erau in vizita la nana. La plecare stateau mereu in usa sa mai vorbeasca jumatate de ora. Asa cum nu intelegeam de ce trebuia eu sa astept imbracata si infofolita la usa, in picioare, ascultand aducerile-aminte pe care le puteau impartasi la masa, asa nu intelegeam aici, de ce ma aflam in acel moment printre ei.

Raspunsul a venit de la sine odata cu integrarea, un termen pe care-l consideram mecanic cam de cand l-am invatat si pana l-am asimilat prin experienta traita aici. Integrarea se derula in capul meu ca un proces individual desfasurat dintr-un singur sens: daca ma mut in Franta, automat ma voi integra in mediul respectiv. Succesul era garantat de 3 factori pe care mi-i stabilisem dinainte de a ajunge in Franta:

1. Limba – voi invata franceza stand zi si noapte cu cartile in mana

2. Oamenii – voi avea activitati prin intermediul carora voi cunoaste oameni cu care sa comunic

3. Mentalitatea – nu voi lasa nici o preconceptie sa ma impiedice sa ma bucur de noi experiente

Toate s-au dovedit false in fapt. Franceza am invatat-o cu oameni, vorbind si ascultandu-i si citind ca sa pot vorbi cu ei. In realitate, mi-am dat seama ca poti sa cunosti o mie de oameni si sa vorbesti cu ei toti, dar asta nu inseamna ca ai cu cine sa comunici. Sau ca ceilalti te inteleg. Faptul ca din start m-am gandit sa-mi schimb mentalitatea, mi-a intarit preconceptiile ca o rezitenta a identitatii mele la tot ce era nou.

Simteam cat de greu imi este sa ma integrez exact in momentele cand de fapt, realizam ca procesul se intampla de ambele sensuri, insa eu trebuie sa fac un dublu-efort. Pe toata durata acelor convesatii lungi de la inceput la care asistam si nu luam parte, datorita barielor de limba pe care inca le asez in fata ca scuza dar si lipsei de interese si experiente comune, ma simteam izolata. Atunci nu mai era suficient sa ma accepte, ci eu trebuia sa fac un efort in plus. In schimb m-am autoizolat bine si confortabil. Avand multe scuze dar fara nici una in afara faptului ca nu doream sa impartasesc ideile mele cu ceilalti, eram singura. La inceput imi era teama de reactiile lor, de faptul ca gandim diferit, de toate aspectele care ascundeau o minte inchisa si bolnava de frici.

Cred acum ca din toate dialogurile la care luam parte am invatat din nou, poate altfel de data asta, un lucru foarte important. Acela ca daca faci ceva, trebuie sa impartasesti. Fara sa generalizez, voi spune ca toti francezii pe care i-am cunoscut au un proiect. Si chiar daca nu fac nimic, tot fac ceva. Lucreaza la proiecte personale. De la planificarea unui gap year si pana la programarea de roboti socio-empatici, fiecare face ceva. Isi pun alarma dimineata si pana seara lucreaza ca si cum ar avea un job, chiar daca nu il au pentru moment. In final se ajuta pe ei si intre ei. Este atitudinea lor fata de ceilalti si de ei insisi. Ca urmare intalnirile sunt momente in care isi impart experientele si fac schimb de idei pentru viitoarele proiecte. Si tot asa. Bineinteles care are mai multe proiecte, are mai multe lucruri de zis si mai multe persoane interesate de proiectele lor, deci si mai multe proiecte.

Fara sa imi propun de data asta, m-am trezit ca si eu am o groaza de proiecte si oameni cu care vreau sa ma vad si nu am timp, si multe experiente de povestit din care eu invat despre mine si despre oameni in fiecare zi. Ma amuz bine cand ma gandesc ca din acele cutii de var care sunt in birou acum, va iesi un proiect de reamenajare a casei. Privind lucrurile tot din perspectiva asta, prieteniile bazate pe proiecte, oricat de americanesc ar suna si oricat de spirituale ar putea fi ele in realitate, trebuie pretuite la maxim.

P.S. Acest post este dedicat unui proiect special si prietenilor care lucreaza la el.

Cand ma uitam la filmul realizat de Carlo Zanni, am vazut niste pui de porumbei la fereastra. I-am urmarit 10 minute si mi-a fost de-ajuns sa-mi dau seama c-as fi preferat sa nu fi fost un observator social media, ci poate unul in natura, mai aproape de porumbei. Am revenit la film si iarasi am ajuns la arta digitala si la modele comportamentale online si tot universul asta nou cu schimbarile de integrare a tehnologiei in natura noastra umana si invers…

Pentru ca unii oameni nu pot zambi si au nevoie de noi sa zambim pentru ei. Pentru ca sunt cativa dintre cei care nu pot zambi pentru ca nu stiu cum se face.

Pentru ca zambetul este cel mai bun medicament pentru suflet si sufletul bucuros este cel mai bun medicament pentru o viata buna. Incearca acum si-o sa ai o zi mai buna

Am gasit un proiect foarte, foarte, foarte frumos. Poate ca par prea entuziasmata si chiar sunt . Sunt asa pentru ca se poate. Din toamna imi doresc sa fac acelasi lucru pentru Bucuresti cum fac cei din clipul de mai jos:

Cel  mai aproape de tara noastra, Letscolourproject merge sa coloreze Lyon-ul si Parisul. Din pacate nu pot ajunge in weekend-ul ala, dar as vrea taaare mult daca se poate, sa strangem ajutoare sa facem si la noi.

Hai sa coloram, vreti?

DOR a lansat vineri un hastag despre amintiri de cand aveam #16ani. Un topic care a atras multe reply-uri si simpatii. Pentru majoritatea care-au scris aici, subiectul a generat mai mult decat interactiuni. Am vazut conversatii bazate pe dorinta de cunoastere, de impartasire a lucrurilor pe care oamenii le au in comun.  Nu e de mirare ca mecanismul conversatiilor de interes general functioneaza cu succes in online.

Interesul fata de topic a  fost de mirare pentru cativa:

Am intalnit aceleasi reactii si la topicul deschis de Monica: #carteatapreferata.

Pentru acesti curiosi ma intreb daca au aceleasi dileme si cu prietenii din offline. Cand cunoasteti o persoana si descoperiti ca aveti chestii in comun cu ea, va intrebati daca discutia purtata la un party sau eveniment este un teasing? Cred ca nu.

Insa cu siguranta practicati socializarea fortata (networking-ul) cu un scop anume. Asa ajung suspiciunile manifestate online sa transpara interesele noastre reale.

Daca nu am dreptate, spuneti-mi voi de ce suntem atat de circumspecti vizavi de conversatiile libere din social media?

& more

- Mai e mult pana ajungem?

- Doar putin.

- Cat mai e?

- Putin, am zis.

- Pot sa vad de aici?

- Inca nu, dar e aproape.

- Cat de aproape?

- Nu foarte departe.

- Am trecut de jumatate?

- Da, mai avem un pic.

- Din cealalta jumatate am trecut de jumatate?

- Da.

- A mai ramas doar jumatate din cea mai mica jumatate?

- Suntem foarte aproape acum.

Aproapele asta este atat de departe. Am obosit.

Revista Models surprinde formele cu noul numar.

Daca va place forma conceptului, gasiti un preview cu mai multe detalii.

suntem noi diferiti cand ne regasim atatia in acelasi cantec?

fiecare poveste e unica si daca s-au mai scris atatea carti despre acelasi gen de iubire?

ca-n filme e ca-n viata daca tot viata a fost sursa lor de inspiratie de la bun inceput?

Nu-mi place sa descriu stari pentru ca pe cele bune prefer sa le traiesc din plin, iar de cele rele sau triste nu s-ar bucura nimeni.

Sunt oameni cu stari despre care insa, imi place sa scriu. Astia sunt oamenii oameni care plang pentru ca de obicei tin multe chestii mari si urate in suflete ca sa nu-i supere si pe altii si cand nu mai incap la ei, dau pe afara in lacrimi. Imi plac oamenii care se inrosesc si care fac pete in jurul gatului cand sunt emotionati, pentru ca ei arata ca le pasa. Imi plac oamenii care topaie si rad cand sunt fericiti. Imi plac oamenii care zambesc la metrou ca ei stiu ca afara e soare. Imi plac oamenii care se bucura de un nou inceput de primavara ca de fluturasii in stomac si mai imi plac cei care mananca cu pofta si sterg farfuria cu dumicatul de paine.

Imi plac oamenii care pun si suflet pe langa minte, in tot ceea ce fac. De asta imi place Iv Cel Naiv.