Pentru ca unii oameni nu pot zambi si au nevoie de noi sa zambim pentru ei. Pentru ca sunt cativa dintre cei care nu pot zambi pentru ca nu stiu cum se face.
Pentru ca zambetul este cel mai bun medicament pentru suflet si sufletul bucuros este cel mai bun medicament pentru o viata buna. Incearca acum si-o sa ai o zi mai buna 
Am gasit un proiect foarte, foarte, foarte frumos. Poate ca par prea entuziasmata si chiar sunt 
. Sunt asa pentru ca se poate. Din toamna imi doresc sa fac acelasi lucru pentru Bucuresti cum fac cei din clipul de mai jos:
Cel mai aproape de tara noastra, Letscolourproject merge sa coloreze Lyon-ul si Parisul. Din pacate nu pot ajunge in weekend-ul ala, dar as vrea taaare mult daca se poate, sa strangem ajutoare sa facem si la noi.
Hai sa coloram, vreti?
DOR a lansat vineri un hastag despre amintiri de cand aveam #16ani. Un topic care a atras multe reply-uri si simpatii. Pentru majoritatea care-au scris aici, subiectul a generat mai mult decat interactiuni. Am vazut conversatii bazate pe dorinta de cunoastere, de impartasire a lucrurilor pe care oamenii le au in comun. Nu e de mirare ca mecanismul conversatiilor de interes general functioneaza cu succes in online.
Interesul fata de topic a fost de mirare pentru cativa:
Am intalnit aceleasi reactii si la topicul deschis de Monica: #carteatapreferata.
Pentru acesti curiosi ma intreb daca au aceleasi dileme si cu prietenii din offline. Cand cunoasteti o persoana si descoperiti ca aveti chestii in comun cu ea, va intrebati daca discutia purtata la un party sau eveniment este un teasing? Cred ca nu.
Insa cu siguranta practicati socializarea fortata (networking-ul) cu un scop anume. Asa ajung suspiciunile manifestate online sa transpara interesele noastre reale.
Daca nu am dreptate, spuneti-mi voi de ce suntem atat de circumspecti vizavi de conversatiile libere din social media?
- Mai e mult pana ajungem?
- Doar putin.
- Cat mai e?
- Putin, am zis.
- Pot sa vad de aici?
- Inca nu, dar e aproape.
- Cat de aproape?
- Nu foarte departe.
- Am trecut de jumatate?
- Da, mai avem un pic.
- Din cealalta jumatate am trecut de jumatate?
- Da.
- A mai ramas doar jumatate din cea mai mica jumatate?
- Suntem foarte aproape acum.
Aproapele asta este atat de departe. Am obosit.
suntem noi diferiti cand ne regasim atatia in acelasi cantec?
fiecare poveste e unica si daca s-au mai scris atatea carti despre acelasi gen de iubire?
ca-n filme e ca-n viata daca tot viata a fost sursa lor de inspiratie de la bun inceput?
Nu-mi place sa descriu stari pentru ca pe cele bune prefer sa le traiesc din plin, iar de cele rele sau triste nu s-ar bucura nimeni.
Sunt oameni cu stari despre care insa, imi place sa scriu. Astia sunt oamenii oameni care plang pentru ca de obicei tin multe chestii mari si urate in suflete ca sa nu-i supere si pe altii si cand nu mai incap la ei, dau pe afara in lacrimi. Imi plac oamenii care se inrosesc si care fac pete in jurul gatului cand sunt emotionati, pentru ca ei arata ca le pasa. Imi plac oamenii care topaie si rad cand sunt fericiti. Imi plac oamenii care zambesc la metrou ca ei stiu ca afara e soare. Imi plac oamenii care se bucura de un nou inceput de primavara ca de fluturasii in stomac si mai imi plac cei care mananca cu pofta si sterg farfuria cu dumicatul de paine.
Imi plac oamenii care pun si suflet pe langa minte, in tot ceea ce fac. De asta imi place Iv Cel Naiv.
Astazi, cu ziua mamei, m-am tot gandit la parinti, la cei care iti dau nastere si la cei care te fac om. Despre ce inseamna sa fii parinte, scria foarte bine Marin Preda. De recitit fragmentul de mai jos din dialogul lui Moromete cu Biznae:
“Ca tu vii si-mi spui ca noi suntem ultimii tarani de pe lume si ca trebuie sa disparem. Si de ce crezi ca, n-ai fi tu ultimul prost de pe lume si ca mai degraba, tu ar trebui sa, dispari, nu eu?”… “Asa ca vezi, relua apoi Moromete in glas cu o admiratie de sine neacoperita fata, de generozitatea lui, eu te las pe tine sa traiesti… Dar rau fac, ca tu vii pe urma si-mi spui mie ca nu mai am nici un rost pe lumea asta… si ce-o sa mananci, ma, Biznae? Ce-o sa mananci, ma, tampitule, exclama Moromete apasand cu un fel de mila nesfarsita, aproape parinteasca pe ultimul cuvant, contempland parca cu jale mizeria mintala a acelui Biznae care ii spusese lui asemenea lucruri despre soarta care le era rezervata in viitor taranilor. (Nu-i spusese lui, ci lui Niculae, si de la Niculae stia si Moromete) Macar, zise Moromete mai departe, eu tot am facut ceva, am crescut sase copii si le-am tinut pamantul pana, in momentul de fata – ca n-au vrut sa-l munceasca, ce sa le fac eu, toata viata le-am spus si i-am invatat , dar pe tine sa te vedem daca esti in stare cel putin de-atat! O sa fii fii in stare? Nu sa-i imbraci si sa le dai sa manance, ca asta e lesne, de mancare ii dai si unei vite in grajd, dar ce le spui!? Ce-i inveti, fiindca un copil chiar daca nu-i intra lui in cap cat e mic, cand se face mare isi aduce aminte… Fiindca degeaba o sa le spui tu vorbe, c-o fi, c-o pati, ca mai destept catine nu mai e nimeni, din fapte ei o sa vaza ca nu esti nici destept si nici n-ai ce sa le spui si or sa ajunga de capul lor si or sa te invete ei pe urma minte cand oi imbatrani. Ori sa-si stearga picioarele petine, ca n-ai stiut sa faci din ei oameni…”
Ieri a fost un joc cu cateva bucati de culori pe hartie si sfoara pe care intindeam zambetele cu lipici. Si ma gandeam la ce spunea Blaga, ca omul are 3 fete:
Copilul rade: “Intelepciunea si iubirea mea e jocul!”
Tanarul canta: “Jocul si-ntelepciunea mea-i iubirea!”
Batranul tace: “Iubirea si jocul meu e-ntelepciunea!”
Eu cred ca ar trebui sa ne jucam zilnic la orice varsta.
Roxana Rugină
Loading ...
